— unul dintre puţinele bunuri produse în Coreea de Nord care îndeplineau standardele internaţionale de calitate. Tehnic, ca mijloc de a acumula valută, drogurile erau exclusiv pentru export. Într-o economie atât de şubredă, însă, în care şpăgile hrăneau mai multe guri decât salariile, drogurile ajungeau şi 128
la publicul larg. Din cauza crizei de medicamente occidentale şi materiale medicale, metamfetamina devenise un panaceu popular. Lumea o folosea pentru tot soiul de dureri şi boli, de la herpes la cancer în ultimul stadiu.
Până şi oamenii sănătoşi recurgeau la ea pentru a-şi lua gândul de la foame sau de la realitatea cotidiană.
— Bingdu-ul din Coreea de Nord era la mare căutare în China datorită
calităţii superioare şi preţului relativ scăzut, a continuat Seong-mi, iar bandele chinezeşti erau chitite să găsească metode mai eficiente de a pune mâna pe el.
Se gândiseră că Seong-mi, o femeie nord-coreeană cu aspect banal, nici prea tânără, nici prea bătrână, ar fi numai bună de contrabandistă. Nu părea o ameninţare, nu ieşea în evidenţă într-o mulţime şi, ca femeie, era mai puţin probabil să fie percheziţionată. Putea să treacă neobservată graniţa.
Opera mai ales iarna. Hainele groase îi permiteau să transporte o cantitate mai mare de droguri, precum şi bani şi ţigări cu care-i putea mitui pe grăniceri. În iernile geroase, râul Yalu îngheţa bocnă, aşa că putea să-l traverseze fără grija c-ar putea altera marfa.
— Pentru prima dată după ceva vreme, aveam un scop în viaţă, a şoptit Seong-mi, cu ochii închişi.
Munca se dovedise, într-adevăr, profitabilă — după prima traversare primise echivalentul salariului soţului ei pe un an — şi începuse să-şi imagineze un nou viitor, cu fiul ei de zece ani alături. Nu mai muncise niciodată cu atâta înverşunare. Avea nevoie de mai mulţi bani ca să-i asigure fiului ei cea mai bună cale de scăpare şi o locuinţă adecvată în China. În iarna următoare efectuase mai multe deplasări de afaceri încununate de succes în Coreea de Nord. Fusese prinsă doar o dată de un grănicer, dar îl câştigase de partea ei fără probleme, cu trei dolari şi un pachet de ţigări.
Visul îi fusese spulberat chiar când părea gata să se împlinească. Doar un fir smucit din greşeală şi se destrămase toată ţesătura. Într-o zi, trecând prin cartierul în care locuise odinioară în Hyesan, nu rezistase tentaţiei de a merge până la şcoala unde învăța fiul ei.
— Doar ca să-l văd de la depărtare, a explicat, cu un tremur în glas.
Nu-şi zărise fiul, în schimb o zărise cineva pe ea, un bărbat pe nume Injae, un fost vecin şi prieten la cataramă cu soţul ei. La câteva minute după aceea, apăruse miliţia.
Seong-mi înţelesese că norocul ei era pe sfârşite. Spre deosebire de majoritatea miliţienilor, tovarăşul Injae nu se lăsase mituit. Spumegase de furie când încercase să-l mituiască. Dezertoare ordinară, care şi-a trădat Partidul şi pe tatăl copilului ei! zbierase Injae la ea.
129
— S-a ţinut de mine până la secţie, să se asigure că de data asta nu mai scap.
Rămasă singură într-o celulă, în arest, în timp ce în fundal îl auzea pe tovarăşul Injae lătrându-i toată povestea soţului ei la telefon, îşi dăduse seama că i se înfundase. Nu mai avea unde să fugă. Ştia foarte bine ce-o aştepta: munca silnică, apoi întoarcerea la soţul ei. Trebuia să ia o ultimă
decizie rapid, cât mai putea. Avea o grămadă de bingdu asupra ei — îşi îndesase cât de mult putuse în gură, rapid, până să apuce gardianul s-o oprească.
— Cantitatea pe care am luat-o ar fi omorât pe loc un cal, dar cumva pe mine nu m-a omorât, a şoptit Seong-mi, cu capul înclinat.
S-a lăsat tăcerea. Mihee se întreba dacă Seong-mi începuse să plângă.
— Am fost judecată şi condamnată la moarte, a rostit Seong-mi într-un final, râzând uşurel, apoi oftând. Principalul motiv pentru care m-au condamnat la moarte n-a fost nici trecerea ilegală a frontierei, nici traficul de droguri.
Seong-mi o privea drept în ochi acum.
— A fost tentativa de sinucidere.
Sigur că da, şi-a zis Mihee în sinea ei. Statul detestă sinuciderea.
Sinuciderea este un păcat, un gest de protest pasiv contra Partidului. O
formă de dezertare lăuntrică. Nu puteau îngădui să se întâmple una ca asta pe teritoriul lor, într-o celulă — locul care ar trebui să te priveze pe deplin de libertate. Nu puteau lăsa o asemenea ruşine nerăzbunată.
Seong-mi a început să plângă în hohote. Mihee se simţea debusolată, şocată. Nu era un spectacol prea plăcut: să vezi pe cineva care părea atât de stăpân pe sine, impasibil, cum clachează. Mihee ar fi vrut în acelaşi timp s-o ia la palme şi s-o strângă în braţe. Dar a rămas nemişcată, fără să spună
nimic. Aşa cum fusese instruită.
După ce şi-a şters lacrimile, Seong-mi a spus un lucru pe care Mihee nu se aşteptase să-l audă: a spus că se consideră norocoasă, în ciuda situaţiei. Se bucura că avusese prilejul să-şi depene povestea înainte să se risipească.
— Celor mai mulţi condamnaţi la moarte nu li se oferă o asemenea ultimă
şansă, nu-i aşa? a murmurat, cu un zâmbet firav.
Nu nega faptul că urma să moară a doua zi, dar să știe că ceva din ea avea să dăinuie, chiar şi ca mască adoptată de altcineva, era o alinare. O fericire furată, la fel de stranie ca viaţa în sine.
— Pe undeva, fiecare dintre noi îi oferă celeilalte o viaţă nouă, nu-i aşa? a conchis Seong-mi.
Au început să i se prelingă lacrimi pe obrajii zâmbitori.
130
Apoi şi-au luat rămas-bun.
Când Mihee a dat să iasă din celulă, Seong-mi a strigat-o. I-a zis că uitase să-i spună ceva important.
A prins-o de umeri şi i-a şoptit la ureche:
— Dacă treci râul Yalu când nu e îngheţat, ai grijă să te dezbraci complet înainte să pui piciorul în apă.
Şi Mihee a privit-o pe Seong-mi cum pleacă.
Vorbele lui Seong-mi i-au amintit lui Mihee de propria mamă.
