Până la urmă, nu de la trecerea frontierei i se trăsese. Fusese arestat de poliţia secretă în casa lui de taină în timp ce-şi scotea o parte din rezerva de 125
bani. Ascunsese banii în nişte tablouri înrămate, în spatele portretelor lui Kim Ir-sen şi Kim Jong-il. Se gândise că e o ascunzătoare ingenioasă, într-un loc unde n-ar fi îndrăznit nimeni să scotocească: toate reprezentările vizuale ale Tatălui şi ale Fiului erau considerate sacre, iar vătămarea lor constituia un act de trădare. Când poliţia secretă dăduse buzna în casă, Cheol scăpase din mână tabloul înrămat, pe jumătate desfăcut, cu poza lui Kim Jong-il.
Geamul se spărsese, iar portretul se rupsese într-un colţ, lăsându-l pe Liderul Suprem cu un zâmbet straniu, şui.
— Vedeţi, i-a zis Cheol, poţi scăpa nepedepsit pentru trecerea frontierei, dar niciodată n-o să scapi nepedepsit dacă l-ai insultat pe Marele Comandant.
Niciodată, mai ales dacă eşti adult în faţa legii, s-a gândit Mihee. A încuviințat din cap, uitându-se la Cheol. Generaţia lor crescuse cu poveşti despre eroi cotidieni care salvaseră sfintele portrete ale Tatălui şi Fiului dintr-o clădire în flăcări sau de pe un vas care se scufunda, riscându-şi viaţa pentru această cauză nobilă.
Mihee s-a întrebat dacă ar putea arăta acelaşi calm în faţa morţii. Ca mulţi alţi nord-coreeni care supravieţuiseră Foametei, şi Mihee, şi Cheol erau blazaţi când venea vorba de moarte: o văzuseră din plin, pretutindeni. Dar Mihee n-ar fi putut simţi niciodată indiferenţă la gândul propriei morţi.
Ideea în sine — conştientizarea faptului că a doua zi urma să-ţi dai ultima suflare — i se părea imposibilă, de neconceput. Cheol a râs uşurel când l-a întrebat dacă-i era teamă.
— Nimic nu mă mai supără, domnişoară, i-a răspuns el. După ce-am văzut ce-am văzut, după ce-am făcut ce-am făcut, mi se pare că am o mie de ani deja.
I-a mărturisit că, dacă ar fi avut de ales, ar fi preferat să trăiască.
— Dar, chiar dacă nu pot, n-am prea multe regrete, a adăugat, ridicând din umeri.
Lucrul de care se temuse cu adevărat fusese c-ar putea muri de foame —
genul de moarte lentă, agonizantă, însoţită de delir, care îţi răpeşte orice urmă de umanitate.
— O să am parte de o moarte rapidă, prin împuşcare, n-o să simt nicio durere, aşa că nu-i o moarte foarte nasoală. Pe deasupra, o să mor cu burta plină, după o masă ca la carte, supă de vită şi tăieţei de hrişcă din ăia adevăraţi. Nu imitaţie de tăieţei, din pănuşă de porumb sau scoarţă de pin, din aia de la interior, ştiţi.
Ultimele cuvinte i-au fost acoperite de un zâmbet. Şi totuşi o umbră de tristețe îi stăruia pe chip, ca un rotocol de fum de ţigară încremenit în aer.
126
A doua opţiune era o femeie pe nume Bae Seong-mi.
O femeie înaltă, costelivă. Albă la faţă ca hârtia. Cu ochi de căţeluş — cu pleoapele căzute un pic la colţuri. Cu buze subţiri, dar cu un maxilar puternic.
Era mai tânără decât Mihee, dar părea mult mai în vârstă.
Spre deosebire de Kim Cheol, căruia nu-i mai tăcea gura, Bae Seong-mi se codea înainte de a vorbi. Şi-a destăinuit viaţa cu ţârâita. Ca şi Kim Cheol, Bae Seong-mi trecuse de nenumărate ori graniţa cu China înainte de a fi arestată
şi trimisă într-un lagăr de muncă. Vânduse droguri: bingdu, metamfetamină.
— Înainte de asta, eram o mamă ca oricare alta, a spus în șoaptă, cu un zâmbet amar.
Seong-mi nu plângea niciodată. Însă, de fiecare dată când pomenea de fiul ei, se lăsa o tăcere prelungită. Vorbea agale, cu o voce firavă, lină, aproape lipsită de inflexiuni. Asta i-a atras atenţia lui Mihee. De fiecare dată când Seong-mi se întrerupea în mijlocul propoziţiei, lăsându-şi povestea în suspensie, răscolită, parcă, de o amintire care-i trezea emoţii intense, Mihee simţea că-i sare inima din piept, era fascinată. Acest talent i-a câştigat lui Seong-mi încă patru zile în care să-şi depene povestea înainte de execuţie, deşi Cheol avusese parte doar de una.
Ca şi Mihee, Seong-mi era originară din Hyesan, un oraş din extremitatea nordică a ţării, la graniţa cu China. Acest fapt reprezenta un avantaj pentru Mihee: nu trebuia să mai înveţe şi să memoreze nimic despre oraşul în care crescuse. Putea să câştige mult timp astfel. Seong-mi se născuse într-o familie cu un songbun inferior şi ajunsese, prin căsătorie, pe treapta mijlocie-superioară. Soţul ei era propagandist la postul public de radio din Hyesan.
— Un bărbat solid, arătos, care râdea cu poftă, l-a descris Seong-mi.
Vulgar, dar cu darul vorbirii, îl iubeau şi bărbaţii, şi femeile deopotrivă.
Partea frumoasă a amintirilor se oprea acolo.
— S-a schimbat efectiv peste noapte, a murmurat Seong-mi.
După ziua nunţii, bărbatul o ţinuse doar în băute şi bătăi. Lui Mihee i se părea straniu că Seong-mi vorbea despre agresiunile lui cu atâta detaşare, de parcă durerea pe care o îndurase fusese trăită de altcineva. Dorinţa nestăpânită de a fugi de-acasă se trezise brusc în Seong-mi, în dimineaţa de după încă o bătaie la beţie, urmată de lacrimi, jurăminte de genul „n-o să se mai întâmple niciodată” şi declaraţii înflăcărate de dragoste, texte cu care se obişnuise în aşa măsură încât le-ar fi putut recita de la coadă la cap. În timp ce-şi acoperea vânătăile de pe gât şi de la ochi cu pudră de talc, simţind cum 127
îi arde fiecare articulaţie a mâinii de parcă era perpelită la foc mic, înțelesese brusc adevărul inevitabil: că într-o zi avea s-o ucidă. „O s-o ţină tot aşa câte zile voi avea”, îşi dăduse ea seama. Seong-mi avea doar două opţiuni. „Îl omor până nu mă omoară el”, îşi spusese în şoaptă, „sau fug”. Ca posedată de un duh, Seong-mi o rupsese la fugă din casă, doar cu o cămaşă de noapte subţire pe ea. Nu se mai întorsese niciodată.
Se hotărâse să treacă râul Yalu şi să ajungă în China, oricum singura opţiune pe care o mai avea. Îşi amintea vag că unchiul Majo, fiul unei surori a bunicului ei, locuia în Changbai, o provincie din China cu o populaţie majoritară de coreeni. Familia unchiului Majo n-o întâmpinase nici cu braţele deschise, nici cu indiferenţă. Doar făcuseră ce se simţeau obligaţi să
facă pentru o rudă îndepărtată pe care n-o mai văzuseră de zece ani. O
hrăniseră şi îi oferiseră un adăpost până când începuse să arate din nou normal şi îi dispăruseră toate vânătăile de pe corp.
— Apoi m-am trezit iar pe cont propriu, cu opt bănuţi în buzunar şi o geantă de voiaj burdușită cu hainele mătuşii Majo.
Ca imigrant ilegal, fără acte, i se ofereau doar munci riscante, pe bani puţini.
— Singura opţiune pe care o aveam, de fapt, ca femeie din Coreea de Nord venită ilegal acolo, era prostituţia, în diferite forme, a explicat Seong-mi, privind în gol.
De la şedinţe de masaj cu alte servicii incluse, până la a juca rolul soţiei pentru un fermier chinez cu handicap — şi, ca ultimă destinaţie, tradiţionalul cartier cu felinare roşii. Însă, în a doua săptămână după ce ajunsese la bordel, fugise din nou. Atunci când toate fetele fuseseră trimise la baia publică, iar peştii stăteau de pază la uşă, Seong-mi se prefăcuse că
avea nevoie la toaletă şi sărise pe geamul budei. Când îşi dăduse seama că
nici drumul care urma după prostituţie nu era presărat cu roze şi o bătea gândul de a-şi pune capăt zilelor, i se oferise ceea ce ea considerase a fi o a doua şansă.
— Mi s-a propus o slujbă — să scot clandestin droguri din Coreea de Nord.
Era o muncă periculoasă, dar foarte profitabilă, după cum îi spusese gangsterul chinez cu faţa despicată de o cicatrice. De decenii întregi Coreea de Nord derula o operaţiune de amploare de producţie şi rafinare a opiului
