Mama, idolul său. Datorită ei Mihee îşi alesese această profesie — în ciuda voinţei maică-sii, mai curând. Dar, cum afirmă un vechi proverb coreean, „niciun părinte nu câştigă în lupta cu copilul său”. Cu timpul, mama recunoscuse şi ea acest fapt. Din acel moment, îi fusese o profesoară de nădejde.
Mama îi povestise cândva că fusese nevoită să treacă multe râuri în misiunile de pe vremuri.
— Râul Yalu, Dooman, chiar şi Imjinul. Eram un soi de experiment pentru ei.
Deoarece mama nu era un agent tipic, care să fi trecut prin instrucţia pentru agenţii de elită, o folosiseră pe post de cobai uman pentru tot soiul de misiuni tulburi, obscure şi periculoase. O aruncaseră direct în junglă să vadă
dacă poate să scape cu viaţă.
O îndemnase pe Mihee să îndure orice.
— Prima misiune e decisivă, îi spusese apăsat. Doar după ce m-am dovedit vrednică şi am trecut de primele încercări, m-au lăsat să adopt pe termen lung rolul femeii de afaceri.
Înainte de a purta armura strălucitoare a femeii de afaceri, mama purtase o floare în păr pentru a juca rolul unei orfane de război cu minţile rătăcite.
Dându-se drept o hoinară, adunase în taină informaţii despre baza militară
americană din Paju, în Coreea de Sud. Lui Mihee i se părea oribil să joci rolul unei mute ţicnite, însă mama susținea că e o alegere inteligentă şi plauzibilă.
În orice oraş din Coreea de Sud găseai câte o orfană care o luase razna după
război. Durerea o făcuse să piardă simţul realităţii. Într-o stare jalnică, rătăcită în lumea ei, nu era considerată niciodată o ameninţare. Aşa că se bucura de o libertate stranie, îi explicase mama.
Ca şi Seong-mi, mama o sfătuise să se dezbrace complet înainte de a traversa un râu.
131
— Mai ales râul Yalu. Noaptea, chiar şi vara, apa se poate face rece ca gheaţa. Nu e de dorit să mori de hipotermie înainte de a apuca să tragi cu ochiul la lumea din jur, îi spusese zâmbind.
*
Mihee trebuia să aleagă una dintre cele două identităţi, Cheol sau Seong-mi. De la început, însă, alegerea i s-a părut prea uşoară. Opţiunea ei era Seong-mi, fără urmă de îndoială. Şi apoi s-a întrebat din nou: şi dacă toată
treaba asta era doar un test? Ştia că rareori lăsau decizia pe mâna unui nou-venit. Oare e o favoare din cauză că am o mamă adoptivă legendară? a chibzuit Mihee. Sau vor să ştie cât de aventuroasă sunt?
Oare e o conformistă ca la carte? Sau are curajul să-şi asume riscuri?
În această branşă stranie, era întotdeauna greu să afli adevărul.
ROUSSEAU
Nonşalanţa cu care îl criticase Seong-mi pe Aimé Adel. Cândva îmi rănise inima şi mă cucerise, totodată.
M-am minunat de curajul ei lipsit de menajamente, de faptul că nu se lăsa convinsă cu uşurinţă de curentele principale de opinie. Îi invidiam încrederea. Eu, din contră, mă temusem toată copilăria şi adolescenţa de felul în care mă vedeau alţii.
Dar a început să mă şi supere treaba asta: cu câtă uşurinţă desființa părerile altora.
Deşi nu se omorâse după Plafonul deschis, până la urmă citise toate cărţile lui Aimé Adel din biblioteca mea, din cuibuşorul nostru modest din Seul. Şi, odată ce terminase cu Adel, trecuse la câteva dintre scrierile lui Sandrine Mauraux.
Într-o zi am văzut că citea Sera lui Mauraux, povestea unei botaniste care pătimeşte din cauză că-şi dedică viaţa iubitului ei, un poet care umblă din floare în floare. Când a terminat romanul semiautobiografic, am întrebat-o, plin de speranţă, dacă vreuna dintre cărţile citite îi schimbase opinia despre Adel. A schiţat un zâmbet enigmatic şi a dat din umeri.
— Îmi place mesajul filosofiei lui. Le-a dat speranţă şi un scop în viaţă
multora. Doar că nu mi-e simpatic ca om.
— Cum aşa?
Ridicasem un pic tonul spre finalul întrebării. Inima îmi bătea să-mi spargă pieptul, o senzaţie dezagreabilă.
132
— Multe dintre acţiunile lui din viaţa reală îi contrazic scrierile. S-a prezentat drept un critic acerb al supremaţiei rasei albe, descriindu-se drept un paria din cauză că era metis. Dar avea părul blond-şaten şi ochii albaştri.
Nu se vedea că era pe sfert afro-arab. N-a fost niciodată victimă a rasismului în viaţa reală, dar a profitat din plin de pe urma moştenirii afro-arabe invizibile. N-a pus niciodată piciorul în ţara de origine a tatălui său, doar s-a complăcut cu statutul privilegiat de european alb dintr-o ţară
ultradezvoltată, pe care susţinea în scrierile lui că l-ar detesta. Ce prefăcut! a conchis râzând.
Deşi nu eu eram persoana care vorbea, am rămas fără suflu.
Seong-mi a continuat:
— Şi s-a mai declarat şi feminist. Cu acel concept revoluţionar de căsnicie deschisă pe care l-a propus. Păi, ce-i drept, a fost deschis într-o privinţă. Și-o trăgea cu o mulţime de femei, fără a trebui să sufere consecinţele. Ce termen inspirat şi comod a născocit!
Seong-mi râdea din nou la propriile comentarii cinice.
— Îmi pare rău, a adăugat, pufnind. Nu pot să-mi îndulcesc cuvintele, cum fac sud-coreenii.
Eram furios. Detestam faptul că tonul ei rămăsese perfect calm, ba chiar poznaş pe alocuri, de-a lungul discuţiei, iar mie îmi luase faţa foc. Aveam senzaţia că sunt victima unei ambuscade. Dar persoana care mă atacase părea relaxată, complet nevinovată. În mintea mea turnul de cărţi pe care-l clădeam de când eram mic se clătina, şubrezit la un colţ. Însă Seong-mi, care tocmai stârnise vijelia, deja depăşise momentul, intrase nonşalantă în bucătărie şi clătea orezul pentru cină, fredonând.
