Cu calmul acela brutal.
MIHEE
Aşadar, Mihee a renăscut sub numele de Seong-mi în clipa în care a păşit, desculţă, în râul Yalu. Botezată de la piept în jos în apa rece ca gheaţa, le-a mulţumit deopotrivă mamei şi lui Seong-mi pentru sfatul lor vital: acela de a se dezbrăca înainte de a traversa râul. Toate lucrurile pe care le pusese în punga mare de plastic impermeabilă — hainele, un prosopel, un portofel pentru mărunţiş, o pereche de şosete şi încălţări de cauciuc — rămăseseră
moi şi uscate ca interiorul unui leagăn de bebeluş. Să-şi tragă pe ea hainele uscate după ce a ieşit din apa rece i s-a părut totuna cu a te cufunda într-un somn adânc după o noapte nedormită. A oftat înăbușit de oboseală şi de uşurare.
133
La drept vorbind, şi-a zis, traversarea în sine a fost aproape dezamăgitor de uşoară — pentru ea, singurul element potrivnic fusese apa rece, nu vreun ţipăt sau gloanţele slobozite de un grănicer. O distanţă aşa de mică, râul n-avea nici cincizeci de metri lăţime. Câteva zeci de paşi agale prin apă, pe care majoritatea tinerelor i-ar fi putut face fără vreun ajutor, erau de-ajuns ca să
scapi din cea mai izolată ţară din lume. Dar Mihee aflase deja de la Seong-mi că marea încercare nu era să treci frontiera, ci să supravieţuieşti fără acte.
Ce privelişte stranie, se gândea. Născută şi crescută în Hyesan, era familiarizată deja cu priveliştea de pe cealaltă parte. Însă să-şi privească
oraşul natal de pe malul opus era o experiență nouă. Clădirile joase şi terne din Hyesan, conturate în întuneric, i se păreau atât de cunoscute şi totuşi străine. Avea senzaţia ieşirii din corp, ca şi cum te-ai privi în timp ce dormi, suspendat în imponderabilitate deasupra propriului chip, încremenit în somn. Scurta distanţă fizică pe care o parcursese pentru a trece graniţa a început s-o apese sufleteşte, ca o piatră de moară.
Spre deosebire de majoritatea fugarilor nord-coreeni ajunşi în China, Mihee ştia încotro s-o ia. Reîncarnată în Seong-mi, urma să se infiltreze în Saesaengmyeong Gyohwe, Biserica Vieţii Noi. Se zvonea că această biserică
protestantă coreeană din Shenyang ajutase sute de cetăţeni nord-coreeni să
fugă în străinătate, în special în Coreea de Sud. Biserica fusese fondată de un om de afaceri sud-coreean şi acum era condusă de un pastor american, Adrien Rousseau.
— S-a născut în America, îi explicase tovarăşul Cha, dintr-un tată
imigrant de origine franceză şi o mamă coreeană, care a fost adoptată.
Limba lui maternă e engleza, dar vorbeşte de asemenea fluent franceza, coreeana şi chineza.
Tovarăşul Cha îşi răsfrânsese buza de jos şi ridicase din sprâncene —
recunoscându-i meritele inamicului. Îl descrisese pe pastor drept un om rece, distant, genul care e greu de impresionat şi, astfel, greu de înşelat.
Misiunea ei deocamdată era să-l monitorizeze pe pastorul Rousseau şi să
dea raportul cu privire la orice activitate şi conversaţie care ar fi putut prezenta interes pentru Partid. La momentul potrivit, avea să se infiltreze în Coreea de Sud sub identitatea de fugară din Coreea de Nord, prin intermediul pastorului Rousseau.
— Cică ar fi agent CIA, corcitura, subliniase tovarăşul Cha.
Mihee fusese agasată de termenul ales. Corcitură. Îi evoca figurile unor monştri occidentali, precum Minotaurul sau monstrul din Frankenstein. N-ar fi fost o imagine prea agreabilă pe care să stai cu ochii ziua întreagă, şase zile pe săptămână, se gândise.
134
Primul ei popas a fost la Changbai, ca să primească permisul de călătorie fals de care avea nevoie pentru a ajunge la Shenyang. S-a prezentat la adresa pe care tovarăşul Cha o pusese s-o memoreze. Era uşa din spate a unui restaurant stil hot pot, în mijlocul unei pieţe aglomerate de mirodenii, care dădea spre o străduţă lăturalnică îngustă şi cufundată în penumbră, în care plutea miros de osânză râncedă şi de boia. A bătut la uşă conform semnalului prestabilit — patru bătăi rapide, apoi două lente — şi imediat a apărut o bătrână firavă. Femeia, care purta un şorţ cauciucat mânjit de sânge, i-a spus să aştepte, apoi a intrat din nou în restaurant. Prin uşa întredeschisă, Mihee a zărit un şir de trupuşoare atârnate cu capul în jos din tavan, ca o colonie de lilieci încremeniţi, animale care păreau a fi iepuri mai mari jupuiţi, deşi ştia că nu asta sunt. Bătrâna s-a întors cu un rucsăcel.
Mihee l-a luat şi i-a mulţumit. Femeia n-a spus nimic. Tovarăşul Cha zisese că nu e cazul să ştie cum o cheamă pe femeie şi cu ce se ocupă. Majoritatea materialelor de care va avea nevoie urmau să-i fie livrate în mod similar la Shenyang de un alt agent anonim aflat în misiune în zonă, schimbând cât mai puţine cuvinte şi evitând, pe cât posibil, să se atingă.
Mihee a coborât din tren cu o staţie înainte şi a luat-o pe jos spre Biserica Vieţii Noi. La şapte kilometri de destinaţie, şi-a schimbat încălţările. A aruncat pantofii vechi pe marginea drumului. Cei cu care s-a încălţat apoi păreau vechi dinadins şi lipsea o bucată din talpa celui stâng. La sosire, o dureau de-a binelea picioarele şi şchiopăta cu stângul.
A văzut două persoane la intrare: un om de serviciu cu un accent pronunţat chinez-coreean şi o femeie între două vârste căreia bărbatul i se adresa cu titlul de „doamna diacon Kang”. S-au uitat la piciorul ei şi au invitat-o imediat să intre — Mihee ştia că astfel de oameni pioşi nu puteau să alunge o femeie suferindă care avea nevoie de ajutorul Domnului. Pe afară, biserica nu ieşea în evidență prin nimic — ar fi fost imposibil de deosebit de celelalte clădiri greoaie, în stil brutalist, insipide şi fade precum carnea fiartă, dacă n-ar fi existat crucea roşie, luminoasă, suspendată
deasupra porţii. La vederea crucii, lui Mihee i-au dat lacrimile, lacrimi reale, de durere şi de uşurare. Fără o vorbă, au poftit-o în sala de rugăciuni de la subsol, o încăpere imensă fără geamuri, care mirosea a lemn lăcuit şi a mucegai. Acolo i-au oblojit piciorul rănit, apoi i-au spus să aştepte. Ştia că s-au dus după pastor, omul care lua deciziile în materie de refugiaţi. Şi-a studiat piciorul: umflat zdravăn, dar acoperit doar de vânătăi şi julituri superficiale, o să-i ofere scuza perfectă să rămână la biserică, până când va putea să meargă din nou ca lumea. S-a trezit că rânjea şi în curând a început să se teamă un pic de ea însăși, întrebându-se cât de departe era dispusă să
135
meargă agenta Mihee, până la a-şi face rău fizic, la a-şi pune în joc propriul corp, dacă o impunea misiunea?
Apoi Mihee s-a trezit punându-şi o nouă întrebare — întrebarea-cheie, mult mai importantă şi presantă decât piciorul însângerat, desigur. Cine era pastorul Rousseau? Ce fel de om era individul acesta straniu, american metis şi poliglot taciturn? Mihee se gândea la imaginea stereotipă a americanilor despre care învăţase la şcoală: un monstru cu ochi spălăciţi şi nas lung şi ascuţit, care semăna cu baioneta unui soldat japonez. Şacali, îi numeau profesorii. Prădători vicleni care râvneau la sângele copiilor coreeni. Dar, chiar şi copil fiind, Mihee fusese prea deşteaptă să ia de bune asemenea descrieri.
Desigur, pastorul Rousseau nu bifa niciuna dintre caracteristicile din imaginația ei. Era tânăr, înalt şi chipeş la modul misterios. Un bărbat cu pielea ca mierea şi părul negru ca pana corbului, cu chipul ca o piatră
preţioasă perfect șlefuită. De o frumuseţe stranie, şi-a spus Mihee. Era prima dată când vedea o persoană născută din părinți de rase diferite şi s-a întrebat dacă toţi bărbaţii metişi erau la fel de atrăgători. Pastorul vorbea aproape impecabil coreeana, cu excepţia faptului că lungea un pic cuvintele după fiecare ă, cum fac americanii, şi uneori accentua aiurea particule cu rol de conjuncţie care ar fi trebuit să rămână atone. Însă, în general, modul lui de a vorbi, concis şi direct, îi amintea de superiorul ei nord-coreean. Omul ăsta nu înghite vrăjeala, şi-a zis, prin urmare nu bate apa în piuă şi nu te abate de la subiect. Şi aşa a şi făcut când el a rugat-o să-i povestească despre călătoria ei şi cum ajunsese la uşa lor.
În timp ce Mihee îi depăna, stăpână pe sine, o versiune concentrată a biografiei lui Seong-mi, pastorul Rousseau părea doar s-o studieze şi s-o asculte, cu chipul lipsit de expresie. Un bărbat laconic — ultimul lucru la care s-ar fi aşteptat din partea unui pastor protestant american. Fără urmă
din condescendenţa mieroasă pe care o arătau mulţi misionari față de supuşii săraci din lumea a treia pe care îşi propuneau să-i convertească, a mai sesizat Mihee. Oare asta să fie o dovadă că bărbatul se afla aici într-o misiune politică, nu religioasă?
Era greu să treci de carapacea lui, dar Mihee ştia unde să atace. Să-i câştigi încrederea pastorului Rousseau era totuna cu a te împrieteni cu un câine necunoscut. Ia-o încet — n-ar trebui niciodată să te grăbeşti să-l mângâi: ar trebui să-l laşi pe el să vină spre tine. Nu-l privi direct în ochi, pentru că asta ar putea să-l înfurie sau să-l sperie. Poţi să te apropii şi să te aşezi lângă el încetul cu încetul şi, din nou, secretul e să-l convingi că el se apropie de tine, nu invers. Tot ce poţi face în ultima clipă este să întinzi 136
mâna spre el, cu ochii plecaţi, dar el ar trebui să fie cel care îşi apropie capul, te adulmecă şi apoi îţi linge degetele.
Aşa că, o vreme, spre deosebire de alţi refugiaţi nord-coreeni de la biserică, n-a venit niciodată să-l deranjeze pe pastor când era în birou.
Schimba cât mai puţine cuvinte cu putinţă cu el, dar mâinile ei şi-au găsit de lucru. S-a oferit să deretice în sala de rugăciuni, a şters toate stranele, Bibliile şi cărţile cu cântări, a scos petele de mucegai de pe pereţi. Lustruia amvonul, golea vaza de flori şi schimba periodic apa. În fiecare vineri spăla toaletele de la fiecare etaj.
— Am mâinile tefere, măcar atât pot face, doamnă Kang, i-a spus administratoarei, chiar când se întâmpla să fie pastorul Rousseau prin preajmă, căci tocmai ieşise din birou.
Deşi îl saluta politicos de fiecare dată când se întâlneau, Mihee nu iniţia niciodată conversaţia.
