După acea conversaţie, pastorul Rousseau a angajat-o ca asistenta lui personală. A doua zi, dis-de-dimineaţă, Mihee era din nou în biroul lui, scriind la calculator scrisorile de mulţumire post-aniversare adresate celor care făcuseră donaţii. Doamna Kang, care o simpatizase înainte pe Mihee pentru că-i mai uşurase din povara treburilor casnice, o privea chiorâş acum de fiecare dată când trecea pe lângă ea, lăsând să domnească o tăcere ostilă.
— Aşadar, ce fel de talente ai demonstrat tu că ai, fată? a întrebat-o la câteva zile după aceea, când a dat nas în nas cu Mihee la toaletă.
Talente de care tu n-ai habar, i-a răspuns Mihee în sinea ei.
Lui Mihee îi plăcea să lucreze în biroul de la subsol al pastorului. Îi amintea de micul birou al tatălui ei de la Hyesan, o cameră ticsită de cărţi vechi şi discuri de contrabandă. În sinea ei, adora mirosul — întocmai ca biroul tatălui ei, încăperea răspândea un miros uşor stătut — miros de gri, îl numea Mihee când era mică. Mireasma liniştitoare pe care o simţeai doar în două locuri: în preajma unui teanc de cărţi cartonate, pătate de trecerea timpului, şi la intrarea în aeroportul din Hyesan când ploua. Micuţa Mihee dădea fuga acolo oricând vedea că se adună nori negri pe cer, doar ca să
inspire mirosul acela reavăn, minunat: mirosul întinderii netede de beton alburiu îmbibate de ploaie.
Mihee, un şoarece de bibliotecă incurabil, a luat la mână cărţile de pe etajerele şi din dulăpioarele pastorului. A fost dezamăgită să găsească puţine dintre romanele americane pe care sperase să le recitească. Lumea credea că orice formă de influenţă culturală americană fusese interzisă în Coreea de 139
Nord, dar nu era chiar aşa. Mihee crescuse cu Tom şi Jerry la televizor.
Partidul recunoscuse metafora unei vietăţi minuscule care-şi păcăleşte inamicul mătăhălos prin inteligenţă şi o folosise în interesul său: ca pe o alegorie a victoriei Coreei de Nord împotriva Americii, marele bătăuş. Şi, ca studentă eminentă la cea mai bună universitate din ţară, Mihee avusese privilegiul de a citi câteva dintre scrierile americane interzise — spre a-ţi cunoaşte inamicul, după cum recomanda Sun Zi. Ca agent în formare, avusese acces aproape nelimitat la literatură americană, europeană, ba chiar şi sud-coreeană, pentru a învăţa să joace rolul cuiva familiarizat cu Asia occidentalizată.
Se gândea la romanele americane care îi plăcuseră în studenţie — Pe aripile vântului, Marele Gatsby, La răsărit de Eden şi atâtea altele. Însă
pastorul nu avea niciuna dintre aceste cărţi. În schimb, avea nenumărate cărţi de filosofie şi câteva romane, majoritatea scrise de gânditori europeni.
A fost şocată să descopere două rafturi pline cu operele lui Aimé Adel şi Sandrine Mauraux. Erau doi dintre cei mai cunoscuţi imbecili utili din Occident. Intelectuali naivi de stânga care şi-au declarat simpatia faţă de comunism. Fuseseră invitaţi în Uniunea Sovietică şi în Coreea de Nord.
Fuseseră plimbaţi prin locuri special aranjate ca să ilustreze stabilitatea regimului comunist, în timp ce în culise populaţia făcea foamea şi suferea abuzuri. Odată reveniţi în ţările lor prospere din Occident, aceşti canari cântau, sus şi tare, minunile comunismului. La douăzeci de ani după aceea, şi-au retractat spusele — însă doar parţial.
Ce ironie, se gândea Mihee. Un pastor protestant american, pus pe lista neagră de un guvern comunist, era un admirator al acestor simpatizanţi comunişti. A pus mâna pe Plafonul deschis, un roman faimos de Adel, deşi îl citise deja. Curiozitatea şi simpatia ei pentru pastor au convins-o să-i mai dea o şansă. Dar nici de data asta nu l-a gustat şi, din nou, naivitatea ideilor din carte i-a stârnit râsul. Oameni care cunosc comunismul doar teoretic, a reflectat Mihee. Pentru ei, sărăcia însemna doar vorbe pe o pagină, niciodată
o gheară în stomac. Adesea erau cei mai înverşunaţi oratori pe astfel de teme. Mihee a ţâţâit din limbă şi a zâmbit amar.
În birou, Mihee şi pastorul lucrau în tăcere, de obicei.
Dar, când se apucau să vorbească, ajungeau rapid să discute subiecte personale, mergând până la detalii. Acesta părea să fie unul dintre talentele aparte ale lui Rousseau — să-i ademenească firesc pe alţii în conversaţia pe care o ţesea până când îi spuneau tot ce aveau pe suflet.
— V-aţi întrebat vreodată de unde am ştiut că vă pricepeți la dactilografiat, domnişoară Bae? a întrebat-o pastorul într-o zi.
140
I-a explicat că i-o spusese chiar ea în prima zi. Dar ea nu-şi amintea să fi făcut asta.
— Aţi spus că aţi lucrat ca secretara unui propagandist la un post de radio local înainte de a vă căsători. Principalele îndatoriri ale unei secretare în acel context sunt corectarea textelor şi dactilografierea, nu-i aşa?
Mihee a încuviinţat.
N-avea de gând să-i ofere satisfacţia de a-i împărtăşi gândurile ei de taină.
Evident că nu. Scopul ei era să-i câştige încrederea mai întâi prin fapte, apoi să câştige un plus de încredere arătându-se rezervată. Avea să răstoarne rolurile obişnuite de duhovnic şi enoriaş venit la spovedanie — până la urmă, orice psihiatru are nevoie de cineva care să-l asculte, la rândul său.
După o săptămână, Mihee tasta la calculator predica de duminică a pastorului pe tema încrederii. Era bazată pe povestea soţiei lui Lot din Facerea. În timp ce descria celebra scenă în care soţia lui Lot se uită în urmă
spre Sodoma şi e prefăcută într-un stâlp de sare, pastorul s-a oprit. Apoi i-a pus încă o întrebare stranie lui Mihee:
— Ştiţi când m-am gândit pentru prima dată că v-aţi putea dovedi o persoană de încredere? i s-a adresat, zâmbind.
Mihee şi-a ferit privirea, simţind o împunsătură de vinovăţie în stomac.
Pastorul i-a spus că se întâmplase la prima lor întâlnire, când ea își expusese pe scurt povestea propriei vieţi.
— Aţi fost prima persoană refugiată aici care mi-a mărturisit de la prima întâlnire că a ajuns să se prostitueze.
A adăugat că ştia că prostituţia e una dintre puţinele metode prin care îşi puteau câştiga existenţa femeile care fugeau din Coreea de Nord în China.
Nu le judeca pe cele împinse la aşa ceva: probabil c-ar fi făcut acelaşi lucru în locul lor. Dar a zis că-i admira sinceritatea, curajul de a refuza să-şi ceară
scuze sau de a exprima vreun regret pentru ce fusese silită să facă. Rareori văzuse asemenea reacţii la alte femei care trecuseră prin experienţe similare.
— Chiar e o dovadă de curaj, nu-i aşa? Să trăieşti fără a te ruşina de trecut, de propria identitate, a declarat Rousseau.
— Iubirea lui Dumnezeu e pentru toţi, i-a răspuns Mihee. Maria Magdalena n-a făcut excepţie.
Cu braţele încrucişate, pastorul s-a întors cu spatele la ea. A oftat din rărunchi, coborând un pic umerii. Mihee s-a simţit stingherită, ca atunci când Seong-mi izbucnise în plâns sub ochii ei. În seara aceea, înainte de a ieşi din birou, pastorul şi-a luat rămas-bun de la ea cu un zâmbet larg şi strângând-o ușor de umăr.
141
Mihee a rămas încremenită în scaun mult timp după plecarea lui.
O mulţime de gânduri i se tot învălmășeau în minte.
În primul rând, nu era sigură cum să interpreteze cele petrecute. Îi câştigase într-o oarecare măsură încrederea pastorului Rousseau, desigur.
Dar ce aşteaptă de la mine acum de-mi spune toate astea? se întreba Mihee.
