Dacă mă raportam la acel bărbat imaginar, viaţa mea, care mi se păruse complicată cândva, părea banală.
Cât de bine cunoşti viaţa soţului sau a soţiei?
Cât de bine îţi poţi cunoaşte soţul sau soţia?
În Coreea, oamenii folosesc conceptul de chon spre a ilustra gradul de apropiere în familie. De exemplu, doar un chon mă desparte de părinţi, în timp ce de fraţi şi de surori mă despart doi chon. Fraţii şi surorile părinţilor sunt la trei chon depărtare de mine, iar între veri e o distanţă de patru chon.
În coreeană, cuvintele pentru unchi şi văr, Sam-chon şi Sa-chon, vin literalmente de la acest grad de separare: sam şi sa înseamnă „trei” şi, respectiv, „patru” în coreeană. Conform definiţiei coreene, de o claritate sfâşietoare, între soţ şi soţie nu există nici măcar un chon. Aceasta presupune mai multe niveluri de interpretare: în primul rând, dacă-i vedem ca o pereche legată de o iubire fizică şi emoţională, sunt aproape o singură
entitate când ating gradul maxim de intimitate; dar, în al doilea rând, la urma urmelor între soţ şi soţie nu există nicio relaţie de sânge şi, astfel, apropierea dintre ei nefiind definită de chon sau de o relaţie de sânge, un soţ
şi o soţie s-ar putea transforma, practic, în doi străini, ba chiar în inamici, odată ce legătura firavă, strict legală, a căsniciei se frânge.
Înainte, nu înţelegeam cât de inspirată e definiţia decât la modul teoretic.
Acum o înţelegeam la modul visceral.
MIHEE
Mihee trebuia să aleagă una dintre cele două identităţi.
— Ambele sunt persoane reale, i-a spus tovarăşul Cha, aşa că Mihee l-a întrebat de ce să adopte o identitate reală în locul celor inventate pe care le adoptau de obicei.
123
Privind-o chiorâş, bărbatul i-a răspuns că pur şi simplu era un mod de operare mai eficient.
— S-a dovedit statistic.
Agenţii îşi joacă mai bine rolurile repartizate când sunt bazate pe viaţa unor persoane reale, deşi este tot o prefăcătorie, indiferent dacă biografia adoptată e fictivă sau nu.
Cu toate că tovarăşul Cha i se adresase pe un ton blând, căutătura lui chiorâşă o neliniştea, amintindu-i că nu le plăcea când un novice punea întrebări.
— Pe deasupra, a continuat tovarăşul Cha, dacă îţi îndeplineşti cu succes misiunea, până la urmă vei fi trimisă în Coreea de Sud, ceea ce presupune să
adopţi oricum identitatea unei persoane reale.
Prima opţiune era un bărbat pe nume Kim Cheol.
— Nu considera sexul un contraargument.
Nu era cazul: Mihee ştia că, din cauza foametei, mulţi bărbaţi rămăseseră
într-un stadiu de pubertate amânată perpetuu.
— Kim Cheol e un ins scund şi firav, aşa c-ai putea trece cu uşurinţă drept el, dacă îţi faci treaba bine.
Mihee s-a întrebat dacă era un test. Tovarăşul Cha îi dădea înainte, explicându-i că, dacă se folosea abil de treaba asta, s-ar putea dovedi un atu la un moment dat, când va avea nevoie să fugă din locul de desfăşurare a misiunii fără a fi observată.
— Poţi să redevii fată, în timp ce ei caută zadarnic un băiat.
S-a întâlnit cu Kim Cheol în celula lui, cu o zi înainte de execuţie. I-au oferit ce şi-a dorit ca ultimă masă, tăieţei reci de hrişcă şi un ou fiert tare, şi trei ţigări, iar el a acceptat cu entuziasm să coopereze.
— Drept să vă spun, domnişoară, a murmurat Cheol zâmbind, cu ţigara aprinsă jucându-i între buzele acoperite de cruste, aş fi cooperat oricum, cu sau fără ultima masă.
Mihee era iritată că-i spunea „domnişoară”, însă n-a protestat, gândindu-se că mâine avea să fie mort deja. Dar înţelegea ce vrea să spună. Orice viaţă
aflată în pragul neantului simte nevoia să-şi lase amprenta. Şi tot ce-şi dorise Kim Cheol vreodată fusese să lase o dâră a existenţei sale în lumea asta, spunându-şi povestea. Acest lucru — dreptul lui la un ultim discurs — îl făcea să pară îngâmfat uneori, de parcă era un erou de război intervievat pentru faptele lui de vitejie.
Viaţa lui Cheol era definită de foame. A petrecut ore întregi din timpul limitat care-i fusese acordat vorbind despre mâncare, despre ce poţi şi ce nu 124
poţi să mănânci, de parcă toate lucrurile de pe lume pot fi împărţite în aceste două categorii simple.
— Deja nu mai existau câini, pisici sau iepuri, aşa c-am trecut la chestii mai mici, cum ar fi şoareci, şobolani, spunea Cheol, şi, când s-au dus şi alea, am trecut la broaşte şi mormoloci, apoi la cicade şi lăcuste.
Cu gura întredeschisă şi cu ochii goi, Cheol era purtat de valurile nostalgiei. Nici măcar o imagine pe care şi-o amintea Mihee din copilărie, libelule cu aripi roşii, lucioase, zburdând prin grădina de mărăriţe a familiei, n-a supravieţuit poftei lui de mâncare.
— Însă trebuie să le rupi capul, a subliniat Cheol, pentru că e amar, dar, fără cap, libelulele sunt la fel de gustoase şi apetisante ca anşoa la tigaie.
Lui Mihee îi inspira deopotrivă dezgust şi milă.
Cheol era kotchebi, unul dintre nenumăraţii orfani rămaşi în urma Foametei, o perioadă de penurie generalizată şi criză economică din anii ’90, care eliminase un sfert din populaţia Coreei de Nord. Nu şi-o amintea pe maică-sa, care îl părăsise când el avea trei ani, iar tatăl său, un meseriaş cu un songbun inferior, îi lăsase pe Cheol şi pe fratele lui mai mare în grija unui orfelinat. Fratele lui murise de febră tifoidă la orfelinat, iar Cheol fugise de-acolo la scurt timp după aceea. Nu avea să-şi mai revadă niciodată tatăl.
La unsprezece ani, Cheol trăia din orice găsea de mâncare, călătorea clandestin cu trenul de colo-colo, adunând şi pierzând tovarăşi de drum, tâlhărind şi fiind tâlhărit. La doisprezece ani, deja deprinsese vânătoarea şi culesul. Iar la treisprezece ani ştia să facă troc. La paisprezece ani, luase decizia care îi marcase viaţa: aceea de a trece graniţa. De atunci, îşi câştigase existenţa ca negustor ilicit de lucruri de ocazie, vânzându-le fier vechi şi mărunţişuri nord-coreene chinezilor de peste graniţă. Devenise rapid cel mai bogat om de vârsta lui pe care-l cunoscuse până atunci: ajungea să ia cincisprezece dolari de la un cumpărător chinez pe bucăţi de fier şi de cupru, piese de ceramică şi bijuterii pe care nord-coreenii i le vindeau pentru un dolar. Îi mersese de minune până când împlinise şaisprezece ani, vârsta majoratului.
— Deja trecusem de vreo zece ori ilegal frontiera până la momentul ăla, i-a povestit Cheol, umflându-se în pene de mândrie. Ştiu nişte locuri de-a lungul râului Tumen, unde grănicerii mai închid ochii.
Folosindu-se de un act de identitate furat de la un mort, dintr-un morman de cadavre din spatele unei gări, Cheol îşi asigurase un refugiu pe lângă râu şi acolo îşi ţinea o parte din bunuri şi banii strânși pentru zile negre.
