Genul de soţi pe care-i ţine laolaltă doar faptul că au un copil.
Lumea din jurul nostru părea plină de astfel de cupluri nefericite şi, oricând vedeam o pereche mai posomorâtă decât altele, eu şi Seong-mi adoptam expresii de căţeluşi abătuţi şi ne schiţam din vârful buzelor un „te iubesc”. Era modul nostru de a ne savura superioritatea romantică —
întinată de vinovăţie şi totuşi (sau şi astfel) îmbătătoare.
— Dacă într-o zi o să mă transform într-o astfel de soţie tristă şi reprimată, să faci bine să-mi tragi un glonţ în cap, îmi şoptea, cu accentul ei nord-coreean exagerat, apoi se prefăcea că-mi moare în braţe.
Eu o sărutam blând pe frunte, iar ea îşi venea în fire spre a mă săruta îndelung, cum se cuvine, pe buze. Seong-mi putea să-ţi facă astfel de surprize: în general, o fire tăcută, înclinată spre meditaţie, poate deveni pe neaşteptate întruchiparea curajului, dacă se simte apropiată de tine.
Dacă ajungi s-o înţelegi, s-o cunoşti.
Credeam că eu sunt omul care o cunoaşte cel mai bine pe lume — până
când am descoperit mesajul scurt, de o concizie nemiloasă, pe care mi l-a lăsat pe masa calculatorului, în biroul meu.
114
Biroul e singura cameră din casă în care nu poate da buzna Aram —
colţul de sus al uşii de lemn s-a umflat de la umezeala de peste vară, iar uşa e aproape imposibil de urnit, altfel decât împinsă energic de un adult. Ca urmare, camera a jucat uneori rolul alcovului nostru de taină în care puteam face sex când aveam chef de o schimbare, unde ne puteam hârjoni fără să ne facem griji c-ar putea intra cel mic peste noi.
Am nevoie să plec o vreme departe de tot. Să fiu singură.
Te rog să ai grijă de Aram.
Pe bilet e scrisul soţiei mele — un scris înghesuit şi îngrijit, la fel de abrupt ca o margine de stâncă.
Având în vedere cât de îngrijit a scris, nu se grăbea, aşa că mă gândesc că
nu era în vreun pericol fizic când mi-a lăsat biletul — slavă Domnului!
Însă, dacă a trebuit să dispară aşa, probabil că a survenit o criză — una emoţională, dacă nu fizică.
Propriile mele emoţii fluctuează de-a lungul zilei: mai întâi şocul absolut, apoi o stare de năuceală, genul care-ţi amorţeşte creierul, care cu timpul lasă
loc furiei, înainte de a se preface în final într-o combinaţie de consternare şi îngrijorare.
Dacă Seong-mi era deprimată de ceva vreme, ar fi trebuit s-o observ cu mult timp în urmă.
Cum am putut fi aşa de orb? mă întreb. Dar încă sunt orb. Nu ştiu din ce cauză a dispărut soţia mea.
Mă uit la Aram, îngeraşul nostru metis, în vârstă de un an. Zâmbetul lui larg, lipsit de griji, îmi aminteşte că există măcar o consolare măruntă în toată povestea asta: Aram e prea mic pentru a păstra amintirea acestui moment, incidentul acesta enigmatic al dispariţiei mamei lui într-o dimineaţă, lăsând doar un mesaj de nici douăzeci de cuvinte în urmă.
Mi-e ruşine să recunosc că n-am observat nimic ieşit din comun în seara dinainte. Nici măcar în dimineaţa asta, când m-a rugat să-l duc pe Aram pe terenul de joacă, spunând că era un pic pleoştită. Când am ajuns acasă, am găsit-o pe menajera noastră, doamna Kwon, dar nici urmă de Seong-mi. L-am pus pe Aram în pătuţ să doarmă. Eu am intrat în birou ca să dau drumul la calculator şi am descoperit biletul de la Seong-mi lângă tastatură. Am dat fuga în camera noastră şi am descoperit că valiza ei lipsea.
Seong-mi dispăruse. Ca o iluzie. Să fiu singură.
Am nevoie să plec o vreme departe de tot.
115
Nu mi-am închipuit niciodată c-o să fiu încadrat la tot — alături de orice o supără. Credeam c-o să fiu prima şi unica persoană căreia o să i se destăinuie şi căreia o să-i ceară ajutorul când se va confrunta cu vreo problemă. Nu mi-am imaginat c-o să fac parte din realitatea banală, sufocantă, de care va vrea să fugă.
O iluzie. Gândul că într-adevăr cunoşti pe cineva. Că soţul sau soţia îţi sunt o carte deschisă dinainte, că ştii fiecare pagină, fiecare cuvânt. S-ar putea să-ţi scape ce se ascunde printre rânduri. Atâtea cicatrici şi dureri din trecut scrise cu cerneală invizibilă.
Cine e femeia asta, străina asta?
Bae Seong-mi. Îi şoptesc agale numele, de parcă îl aud pentru prima dată
şi trebuie să-l învăţ pe de rost.
Şi eu, şi Seong-mi suntem speciali, dar nu în sensul banal, romantic de „ca nimeni altcineva”. Pentru fiecare dintre noi anii de formare au fost opusul a ceea ce e considerat comun, deşi consider că ea a avut o copilărie remarcabilă comparativ cu mea.
M-am născut la Durham, în Maine, dintr-un tată francez şi o mamă
coreeană. Tata fusese soldat şi venise în Statele Unite ale Americii ca imigrant pe la douăzeci şi cinci de ani, iar mama era o orfană de război adoptată de un cuplu de misionari americani. Mama avea în jur de treisprezece ani când a ajuns în Statele Unite, dar bunicii mei n-au ştiut niciodată vârsta ei exactă. De la tata am moştenit nasul ascuţit, cu şaua proeminentă, şi ochii afundaţi în orbite; de la mama, culoarea ochilor —
căprui-închis, părul negru ca pana corbului şi tenul galben-brun, care se face ciocolatiu după vreo patruzeci de minute în bătaia soarelui. Într-o comună
din nordul Statelor Unite, unde majoritatea copiilor au tenul palid şi părul blond-roşcat, ieşeam în evidenţă ca o muscă pe un tort de nuntă.
Bunicii mei erau oameni inteligenţi şi iubitori care m-au crescut, practic, împreună cu mama. Mergeam la ei în Bangor la fiecare sfârşit de săptămână
şi mi-au împărtăşit multe lucruri nepreţuite: pasiunea lor pentru literatură, vocabularul lor englez rafinat şi poveşti despre lumea pe care o vizitaseră ca tineri misionari. Vorbeau adesea cu înflăcărare despre Coreea, ţara despre care nu ştiam mai nimic, în ciuda originilor mele rasiale. Dar să învăţ despre Coreea nu era o prioritate pentru mine pe atunci: mă străduiam să evit orice asociere care m-ar fi deosebit de cei din jurul meu. Ce-mi doream era să fiu banal, un copil ca oricare altul din clasă, pe care nu-l arată nimeni cu degetul. Dar lucrurile s-au schimbat un pic pe măsură ce creşteam. Deşi aspectul meu exotic încă atrăgea privirile necunoscuţilor din împrejurimi, 116
prin Durham sau prin Bangor, am început totodată să culeg roadele unora dintre atributele mele fizice.
Băiatul pe care-l dispreţuisem nespus, stângaci şi cu un cap mai înalt decât toţi colegii, s-a transformat cu timpul într-un tânăr zvelt şi musculos, cu antebraţe solide, ca ale tatei. Eram bun la sport, în special la sporturile în care trebuie să arunci cu mingea. Deşi nu eram îndeajuns de vânjos să ajung sportiv de performanţă, treaba asta s-a dovedit o armură eficientă, ţinându-i la distanţă pe bătăuşii şcolii, chiar şi fără a trebui să mă iau vreodată la trântă cu ei. Şi m-a surprins foarte tare să descopăr că le căzusem cu tronc unora dintre fetele din şcoală. În anii adolescenţei, însă, am fost mai curând un singuratic: îmi era teamă c-aş putea să intru din nou în gura lumii, atrăgând o atenţie nedorită care m-ar smulge din sfera banalităţii — eterna mea zonă de confort.
