Când aveai doi ani şi jumătate, ai zis c-o să te măriţi cu tati; la opt ani, ai declarat că vrei să fii ca mine când o să te faci mare.
— O să fiu femeie de afaceri, exact ca tine, mami, mi-ai spus, pe tonul tău sever — tonul teatral pe care-l adoptai ca să ne atragi atenţia.
Te-am întrebat dacă ştii ce presupune munca mea. Ai zis că am o slujbă
mişto, în care pot să port o mulţime de haine cool şi să călătoresc în întreaga lume, pe care majoritatea oamenilor nu aveau voie s-o vadă.
Am oftat şi am zâmbit în acelaşi timp. Şi ţi-am spus că doar persoanele foarte inteligente pot ajunge femei de afaceri.
— Trebuie să înveţi conştiincios la şcoală, scumpo, ţi-am zis, mai ales limbi străine. În domeniul afacerilor acestea sunt instrumentele cu care negociezi spre a-ţi îndeplini scopul.
105
Ai fost o elevă silitoare, iar eu, o profesoară afurisită. Cu pasiunea ta avidă, pe care o poate dovedi doar o minte de copil, devorai fiecare informaţie legată de limbile străine pe care ţi-o ofeream. Şi mereu ciripeai, cerând să-ţi mai dau. Ba chiar ai început să introduci noi reguli, cum ar fi weekenduri când vorbim doar engleză, vinerile de chineză şi luna august pentru japoneză. Nu te-am învăţat niciodată să vorbeşti cu accent sud-coreean, dar mi-am dat seama că deja începuseşi să cochetezi de una singură
cu asta, ca majoritatea copiilor cool din generaţia ta, cei care îşi dădeau pe sub mână seriale sud-coreene şi le vizionau pe-ascuns.
Te-am învăţat toate lucrurile astea pentru că voiam să devii femeie de afaceri. Nu una duplicitară, care are o a doua slujbă de fapt, ci o femeie de afaceri pe bune, care să poată culege roadele muncii ei la lumina zilei. M-am gândit c-ai putea ajunge chiar şi diplomat — de ce nu? Voiam să faci parte din elita tradiţională, ca la carte, ceva ce eu n-aş fi putut ajunge în veci.
Voiam să păşeşti pe Drumul Mătăsii.
Aşadar, când am auzit c-ai intrat la Universitatea de Studii Străine din Phenian, mi-au dat lacrimile. Nu-mi mai încăpeam în piele de mândrie. Nu pot să neg că exaltarea mea era o bucurie furată, că, prin reuşita ta, savuram ceva la care mie nu mi se îngăduise accesul.
Pe moment am savurat experienţa snobismului necenzurat.
Cu braţele în şolduri, stă complet nemişcat. E întors cu spatele la mine. Îl aud oftând, chinuitor de lent, de două ori.
Nu l-am văzut niciodată pe domnul Park adoptând o atitudine aşa de dramatică. Dar nu mă surprinde. Aştept doar să rupă tăcerea.
— De ce vreţi să vă transformaţi unicul aliat sigur în duşman? mă
întreabă, pe un ton vlăguit.
Îmi pune o hârtie dinainte, pe masă.
— Nu vă place lista mea?
— Gata cu joaca, doamnă Choi, se răsteşte la mine.
Văd că mâna lui dreaptă, sprijinită pe masă, s-a strâns pumn.
— În primul rând, doamnă Choi, nici măcar nu e o listă. E un singur nume aici. Ce s-a întâmplat cu celelalte nume pe care ni le-aţi promis? Toate numele agenţilor secreţi RGB care operează în Coreea de Sud de care ştiţi?
— Nu le-am aflat niciodată numele adevărate. Le ştiu doar numele de cod.
— Spuneţi-mi, doamnă Choi, oare ar trebui să vă înghit toate vrăjelile fără
să dau ochii peste cap?
— Oare m-aţi ascultat, domnule Park? Nu v-am spus că poporul meu e un popor de spioni? Încă de când eşti în stare să sari coarda, la şcoală te învaţă
106
să bănuieşti şi să pârăşti pe toată lumea, inclusiv propriile rude. Oare nu v-am spus că până şi cei sus-puşi sunt urmăriţi constant? Singurul om liber din Coreea de Nord este Kim Jong-il în persoană. N-au încredere în nimeni şi nu vor ca noi să avem încredere unii în ceilalţi. Mereu pornesc de la premisa că
ar putea exista agenţi dubli în rândul nostru. Aşa că, pentru numele Domnului şi pentru ultima oară, vă spun adevărul. Nu le ştiu numele adevărate.
— Atunci nu ne sunteţi de niciun folos.
— Nu-i aşa. Vă pot furniza numele lor de cod şi descrierea misiunilor, vă
pot face portretul fiecăruia, pe baza a ceea ce ştiu. Puteţi obţine o grămadă
de informaţii din asta. Deja aţi făcut-o.
Văd că i se relaxează un pic pumnul. Privirea i se plimbă dintr-o parte în cealaltă. Apoi oftează iar din rărunchi.
— Şi mai e singurul nume de pe listă. Acesta e un nume real, îmi zice.
E mai curând o afirmaţie decât o întrebare.
— Da.
— Nu prea are noimă ce spuneţi, doamnă Choi, aşa-i?
Se uită din nou chiorâş la mine, cu capul înclinat într-o parte, ca un corb.
Eu rămân vigilentă. Şi nu spun nimic. Scoate un sunet care e o combinaţie de oftat şi râset înăbuşit.
