lume subterană de proporţii gargantueşti aflată în măruntaiele Phenianului.
Mergând prin beznă, sesizând ecoul paşilor mei prin spaţiul vast, mi-am umplut timpul cu deducţii. Mi-a venit în minte un adăpost antiaerian.
Precum şi încă vreo câteva locuri pe care n-aş fi vrut să mi le imaginez, cum ar fi un centru de reeducare sau un lagăr de muncă — diverse variaţiuni pe tema sclaviei.
Momentul în care ni s-au scos legăturile de la ochi ne-a orbit. Nuanţa discretă de bordo, lumina care se infiltra prin pânza neagră îndoită, a fost despicată de o explozie de alb, în urma căreia câţiva dintre agenţii în formare au început să miaune ca nişte pisoiaşi loviţi.
Dinaintea mea se întindea o stradă viu luminată — Myeon-dong, cea mai mare zonă comercială din Seul. Valul de lumină ne izbea nonşalant şi m-a luat cu ameţeală — mi s-a uscat gura şi am simţit un gust sărat. Vitrinele imense înşirate de-o parte şi de alta a străzii reflectau şi propagau lumina intensă în buclă, la infinit — reverbera în toate direcţiile, nelăsând niciun colţişor cufundat în întuneric. Manechinele din vitrine purtau ţinute moderne de zi cu zi, în stil occidental, la fel ca mulţimea pestriţă de pietoni care se învârteau pe-acolo în blugi prespălaţi şi tricouri viu colorate cu 102
logouri de fiţe, tenişi Nike, ochelari de soare cu lentile negre, fuste mini, pantofi cu toc şi ruj roşu-aprins. Toate aceste articole erau interzise de Partid — dacă purtai orice de pe listă în public, lagăr scria pe tine. Mai ales rujul roşu-aprins. Ultima dată am văzut aşa ceva la gara din Hyesan.
Foametea împinsese câteva mame la prostituţie. Un grup de tinere cu songbun19 inferior aleseseră să-şi vândă trupurile mai curând decât să-şi vadă copiii şi fraţii murind de foame. Deoarece prostituţia era o infracţiune majoră în ochii Partidului, femeile nu aveau cum să-şi ofere serviciile altfel decât făcându-le ochi dulci bărbaţilor care treceau prin gară, etalându-şi buzele date cu ruj roşu-aprins — litera stacojie pe care o acceptau în schimbul supravieţuirii.
Lângă Myeong-dong se afla Osaka. Firmele luminoase de pe strada Dotonbori mi-au izbit din nou privirea. Chiar şi la mult timp după ce închisesem ochii, luminile acestea orbitoare mi se învolburau în minte.
Alergătorul uriaş20 era deja acolo, întâmpinându-ne cu braţele larg deschise, înălţate spre cer, părând la fel de ireal şi şocant ca statuia de bronz a lui Kim Ir-sen, înaltă de şase metri, din cadrul monumentului de la Mansudae. Vizavi de Osaka se afla Arondismentul 5 din Paris, care includea o versiune în miniatură a parcului Jardin du Luxembourg şi frânturi din Quartier Latin, unde câţiva studenţi amețiți, reprezentanţi ai boemei burgheze plictisiţi de viaţa lor occidentală în huzur, încă mai frecau lampa visând la idealurile comuniste.
Această lume subterană din străfundurile Phenianului era versiunea lor de simulacru al lumii. Un parc de distracţii hiperreal sau un teren de instrucţie ameţitor, unde cei mai buni studenţi de la Universitatea de Studii Străine din Phenian erau transformaţi în agenţii secreţi ai Republicii Populare Democrate Coreene.
De obicei îmi începeam ziua luând micul-dejun foarte matinal la Paris cu Amandine, o franţuzoaică între două vârste, scundă şi îndesată, care fusese răpită din Paris la începutul anilor ʼ70 și cu care exersam conversaţii cotidiene în franceză; apoi luam prânzul la Osaka cu Yuki, o tânără rezervată
care fusese răpită de pe ţărmul mării, din Prefectura Niigata, la vârsta de doisprezece ani, ca să deprind expresii argotice şi proverbe tradiţionale în japoneză; luam cina la Washington DC cu Malcolm, un dezertor din armata 19 Sistem de caste din Coreea de Nord care determină, în funcţie de originile socio-economice ale strămoşilor direcţi şi comportamentul rudelor apropiate, accesul unui individ la educaţie, oportunităţi profesionale, resurse etc.
20 Panoul publicitar pe care apare silueta unui atlet, datând din 1935, a devenit una dintre emblemele oraşului Osaka.
103
americană, un zdrahon originar din Huntsville, Alabama, care fugise în Nord în timpul Războiului din Coreea după ce-şi omorâse din greşeală
comandantul de pluton într-o încăierare la beţie şi care mă ajuta să mă pun la punct cu istoria Statelor Unite şi cu vocabularul militar în limba engleză.
Adesea, noaptea eram instruită să joc rolul unei femei din Coreea de Sud.
Am învăţat să vorbesc, să mănânc, să zâmbesc, să merg şi să gândesc ca în Coreea de Sud. (Iar acest proces chinuitor mi-a relevat cât de mare era acum prăpastia dintre Nord şi Sud.) Invariabil, orice greşeală era pedepsită. Din fericire, am prins repede. La câteva luni după ce ajunsesem, dacă mă trezeau în miez de noapte, eram în stare să bombăn, pe jumătate adormită, cu un accent sud-coreean impecabil.
Când am ajuns pentru prima dată la 130 şi mă uitam lung la Myeong-dong, la strada scăldată în lumini, m-am gândit la bunica ta. La mama mea, pe care o credeam moartă de mult. Împreună cu experienţele din război, amintirile mele legate de ea fuseseră îngropate în străfundurile minţii mele, dincolo de reflecţiile conştiente. Era originară din Seul şi îmi depănase cu atâta înflăcărare amintirile ei din copilăria petrecută în capitală, amintiri populate de teatre, biblioteci, pieţe şi gustul îngheţatei. După căsătoria cu tata, se mutase în nord, la ţară, unde mă avusese pe mine şi fusese izolată de viaţa de la oraş pe care o iubea. M-am întrebat ce ar fi spus dacă ar fi dat cu ochii de această imitaţie stranie a oraşului ei natal, de această ironie secretă
îngropată în miezul republicii din nord. M-am întrebat ce-ar fi simţit.
Întocmai cum mă întreb acum cum ai reacţionat tu când ai ajuns pentru prima dată la 130.
Pun pariu c-ai fost entuziasmată la culme, mai curând decât intimidată
sau debusolată. Şi pun pariu c-ai fost îndeajuns de dibace să-ţi ascunzi emoţia.
— În weekend trebuia să exersăm diverse activităţi în Seulul din incintă.
Activităţi cotidiene la care s-ar deda doar cei care trăiesc în capitalism. Orice are de-a face cu băncile, cum ar fi să-ţi deschizi un cont, să virezi bani, să-ţi reînnoieşti carnetul de depozit. Activităţile mai uşoare — şi ceva mai plăcute
— includeau închirierea unui film şi cumpărăturile. Cei care proveneau din Coreea de Sud, majoritatea răpiţi din apropierea zonei demilitarizate, jucau diverse roluri, cum ar fi pietoni, angajaţi la bancă sau vânzători, ghidându-ne gesturile şi corectându-ne dicţia şi intonaţia.
— Le ştiţi numele?
104
— Li s-au dat nume false, desigur. Dar le puteţi găsi cu uşurinţă dosarele pe baza descrierilor pe care vi le-am furnizat, un lucru pe care sunt sigură că
l-aţi făcut deja.
Mă uit la el. Domnul Park îşi fereşte scurt privirea. O străfulgerare de vinovăţie. Aş vrea să-i spun că nu e cazul să simtă vreo remuşcare, că doar ne facem treaba cu toţii. În schimb îl atac cu altceva: o întrebare care-mi ţâşneşte de pe buze. O improvizaţie. O scurtătură.
— Cum rămâne cu celelalte nume? îl întreb cu îndrăzneală.
— Ce nume?
Zâmbesc. L-am prins cu garda jos. Şi ştie că ştiu. Strânge din buze, schiţând un „O” minuscul.
— Domnule Park, vă întreb, simplu şi la obiect, dacă superiorii dumneavoastră sunt gata să-mi acorde încredere.
Întorc capul spre dreapta şi mă uit încruntată la oglinda lată, ternă, care ocupă aproape jumătate de perete — o oglindă care e, de fapt, o fereastră de cealaltă parte.
Domnul Park inspiră adânc. Apoi mă priveşte drept în ochi. Ca şi cum m-ar îndemna să continui.
— Dacă sunt gata să audă numele pe care am venit să vi le ofer, domnule Park. Lista agenţilor trimişi din Nord, ca şi mine, care operează sub acoperire aici, în Coreea de Sud.
Mi-am imaginat că resentimentele tale ca reacţie la absenţele mele frecvente aveau să persiste.
Dar în curând, datorită inteligenţei şi firii tale afectuoase, le-ai prefăcut în altceva.
