Poate că de-abia aşteaptă să se întoarcă acasă, la nevastă şi copil, să se tolănească pe canapea şi să se uite la televizor, să nu se mai gândească la muncă.
— Pentru mine a început cu o şedinţă de tortură. Mă urmăreau de ceva vreme. Unele persoane mă turnaseră deja, ca pe un element extrem de suspect. O absenţă de zece ani, o revenire subită. Plus limbile străine cunoscute. Şi-au imaginat că sunt o spioană trimisă din Sud sau din Japonia.
Ulterior am aflat, spre marea mea surprindere, că printre turnători se număra domnul Shin, un tânăr ucenic croitor care lucrase la atelierul soţului 97
meu în Phenian. S-a dovedit că lucra totodată ca informator al poliţiei secrete. Principala lui îndatorire era să tragă cu urechea la conversaţiile dintre soţul meu şi clienţii lui care erau cadre de partid. M-a surprins să aflu că nici măcar cei sus-puşi nu se pot sustrage pe deplin sistemului de supraveghere. Deşi am avut tot timpul senzaţia că tovarăşul Shin ne urmărea îndeaproape pe mine şi pe soţul meu, mi-am închipuit că o făcea din invidie. Am crezut că era doar gelos pe un cuplu atât de îndrăgostit şi de fericit.
Oftez. Involuntar, pufnesc un pic. Gândindu-mă cât de neroadă am fost.
— Poate că simţea şi asta, şopteşte domnul Park ca pentru sine, apoi îşi ridică privirea spre mine. Continuaţi.
Tonul lui e sec din nou.
— M-au torturat în ultimul hal. Le-am mărturisit tot adevărul despre cine eram, dar nu m-au crezut la început. Cred că nu era genul de poveste pe care se aşteptau s-o audă. Le-a luat o vreme să înţeleagă ce se întâmplă. Să
priceapă adevărul absurd.
— Adevărul?
— Că eram o impostoare, nu o spioană.
Domnul Park se uită lung la mine, fără să zică nimic.
— Nu eram Yongmal, fata care se măritase cu Young-min, soţul meu, cu zece ani în urmă şi apoi dispăruse subit. Am întâlnit-o pe adevărata Yongmal la Staţia de Confort din Semarang, în Indonezia. Unul din nenumăratele locuri în care Armata Imperială Japoneză şi-a plasat bazele în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Eu şi Yongmal, precum şi zeci de alte fete din Coreea, fuseserăm răpite şi duse în Semarang spre a deveni femei pentru confort. Eufemismul prin care descriau sclavele folosite pentru sex. Aşa am ajuns să-mi desăvârşesc cunoştinţele de japoneză. Toată lumea de la Staţie zicea că eu şi Yongmal semănam de parcă am fi fost surori. Am devenit bune prietene. Yongmal era o fire vorbăreaţă. Şi-mi era foarte dragă din cauza asta. Mi-a povestit totul despre viaţa ei din Coreea. Despre familia ei, orăşelul său natal, căsătoria ei recentă. Despre soţul ei. O iubeam şi o invidiam. Yongmal a murit la Staţie, de tuberculoză. Eu am supravieţuit. M-am întors în Coreea. Pierdusem urma propriilor rude, mama şi sora mea mai mică. Aşa că mi-a intrat în cap să găsesc familia lui Yongmal. Şi asta am şi făcut. Şi am devenit Yongmal. Am devenit nevasta soţului lui Yongmal. Soţul meu.
— Şi v-a ieşit cu brio figura.
— Da.
— Soţul dumneavoastră n-a observat niciodată.
98
— Nu, spun, înfruntându-i privirea domnului Park, mă pricep la ceea ce fac. Era pe la începutul lui august. La Hyesan era o zi sufocantă de vară, o raritate. Umezeala îţi lăsa pete la subsuori, ţi se prelingea pe la tâmple. Eram stoarsă de oboseală. Tu şi taică-tău deja văzuserăţi două cadavre în drum spre gară. Veniserăţi să mă aşteptaţi. Eu mă întorceam de la Phenian, dintr-o călătorie de afaceri. Nu vă mai văzusem de aproape jumătate de an.
S-a stârnit zarvă la capătul opus al peronului. O mamă şi un copil care călătoreau fără autorizaţie, prinşi de un miliţian în civil. Din ce în ce mai multe persoane începuseră să-şi asume riscul de a călători ilegal, în căutare de mâncare, din ce în ce mai rară pe-atunci.
Tânărul miliţian a somat-o pe femeie să-i dea bocceluţa pe care o ţinea în braţe. Ea a refuzat. Confuz, miliţianul a scos pistolul şi a început să ţipe la ea.
Şi deodată femeia a sărit la el, în patru labe, ca un animal de talie mică. În spatele ei, l-am văzut pe băieţel c-o rupe la fugă, strângând bocceaua în braţe. S-a auzit o împuşcătură. Un ţipăt strident a reverberat prin gară.
În mintea mea se declanşase alarma. Îmi simţeam inima în gât şi sângele îmi gonea prin vene. Dar mâinile nu-mi tremurau. Nu tremuram deloc.
Muşchii feţei mi s-au relaxat. Ba chiar am reușit să zâmbesc firav. În curând inima le-a urmat exemplul. Arborând o expresie de calm exersat, am trecut pe lângă scena altercaţiei.
Am desluşit chipul tatălui tău undeva mai în faţă. Apoi te-am auzit ţipând din urma mea:
— Mami!
Taică-tău mă striga pe nume. Am recunoscut groaza care i se citea în ochi.
M-am întors. Te-am văzut pe jos. Plângeai. Aveai jumătate de faţă
îngălbenită, acoperită de un praf fin. Îţi curgea sânge din gura deschisă.
Am dat fuga spre tine şi am încercat să te ridic, dar m-ai împins în lături.
Taică-tău a venit şi te-a luat în braţe. Ți-a şters faţa cu mâneca. Apoi v-aţi uitat amândoi la mine. Cu ochi de căţeluş lovit — cu o privire dezgustată.
La Biroul de Legătură nr. 130, fusesem instruită să joc rolul unei străine.
Japoneză, chinezoaică, chiar şi americancă de origine asiatică dacă era cazul pentru o misiune. Nu e de-ajuns să stăpâneşti limbile străine: te învaţă să-ţi refuzi limba maternă, ca nu cumva să te dai de gol reacţionând la auzul ei.
Luni întregi fusesem silită să trăiesc şi să visez în limbi străine, să-mi exprim sau să-mi disimulez gândurile doar în alte limbi. De fiecare dată când întorceam capul sau îmi fugea privirea dacă eram interpelată în dialectul nord-coreean, eram pedepsită. Tovarăşă! Hei! Hei, tu! Alo! Mă scuzaţi! Păzea!
99
Ajutor! Un apelativ anume, pe care îmi fusese mult mai greu să învăţ să-l ignor, era Mami!
Instrucţia a dat roade până la urmă. Când s-a auzit acel foc de armă în gară, ai alergat spre mine, cu mânuţele întinse, ţipând:
— Mami!
Voiai să mă aperi. Voiai să te asiguri că sunt teafără. Voiai să mă salvezi
— voiai să te salvez, la rândul meu.
Dar eu am trecut pe lângă tine de parcă ai fi fost invizibilă. Ai rămas locului, uluită. Niște soldaţi, alarmaţi de focurile de armă, au dat buzna.
