Spectatorii s-au împrăştiat ca potârnichile. Te-au îmbrâncit şi ai căzut, lovindu-te zdravăn cu faţa de pământ. Ai ridicat capul, plină de sânge, şi ai ţipat „Mami!” până ai rămas fără glas.
— Cum de s-au răzgândit şi au decis să vă angajeze?
— A început când le povesteam cum am învăţat engleza. Am învăţat-o în copilărie, de la un misionar canadian care gestiona o fabrică de chibrituri în cătunul meu din Coreea de Nord. Mi-am perfecționat-o ulterior, când am lucrat pentru armata americană în timpul Războiului din Coreea.
— Ce gen de muncă aţi prestat pentru americani?
Când pronunţă cuvântul gen, domnului Park îi tremură un pic vocea. Ceva atipic pentru el.
— Am lucrat ca interpret între femei coreene şi soldaţi americani, la aşa-numita Casă a Maimuţelor. Un loc nu foarte diferit de Staţia de Confort.
Trebuie doar să înlocuieşti soldaţii japonezi cu unii americani, iar Al Doilea Război Mondial cu Războiul din Coreea.
Vocea mi se poticneşte. Domnul Park mă priveşte circumspect.
— Cum aţi ajuns să lucraţi la Casa Maimuţelor? În genul de loc în care fuseserăţi sclavă cândva?
— N-am ştiut unde mă duc. Deghizată în băiat, mă chinuiam să
supravieţuiesc pe cont propriu, în plin război. În Busan i-am abordat pe soldaţii americani, cerând ceva de lucru, spunându-le că vorbesc fluent engleza. Muream de foame şi n-aveam un acoperiş deasupra capului.
Privirea îmi fuge pe deasupra domnului Park, poposind pe ochiul de geam din tavan. Deschizătura minusculă, pătrată, care nu e o deschizătură
de fapt, e doar o iluzie. Pe-acolo pătrunde doar o lumină sleită. Un geam dublu, din sticlă securizată. Zăbrelit, cu gratii de oţel, aduce mai curând a gură de canal decât a ferestruică. E complet izolat fonic.
— Concentraţi-vă, doamnă Choi, vă rog. Nu avem prea mult timp, se roagă domnul Park de mine. Spuneţi-ne de ce s-au răzgândit cei din RGB.
— După ce au aflat ce am pus la cale în Casa Maimuţelor.
100
Când mă gândesc la Biroul General de Recunoaştere, serviciul de informaţii nord-coreean, privirea mi se îndreaptă involuntar spre grilaj, spre geam. Aşa că închid ochii. Concentrează-te.
— I-am dat foc. Am dat foc Casei. Apoi m-am întors în Nord.
— Ce anume i-a convins că spuneţi adevărul? insistă domnul Park.
— La început nu m-au crezut, v-am zis. Apoi au verificat şi au descoperit că fusese semnalat un caz care se potrivea cu povestea mea. O bază militară
americană din apropiere de Busan fusese mistuită de flăcări — au murit şi câţiva soldaţi în incendiu. Iar un băiat orfan, care lucrase ca interpret acolo, dispăruse. După cum s-a dovedit, autorităţile din Sud presupuseseră că
eram un spion trimis din Nord. Forţele Aliate mă dăduseră în urmărire. Ca element terorist. Luptător de gherilă. Treaba asta m-a făcut automat erou, în Nord. Atitudinea lor faţă de mine s-a schimbat peste noapte. Voiau să devin agentul lor, oficial. Pentru ei era un chilipir. Eram un agent care le pica de-a gata şi n-avea nevoie de prea multă instrucţie. Ştiam limbi străine, ştiam să
supravieţuiesc în împrejurări de neimaginat, să disimulez şi să joc teatru.
Furasem deja cu succes identitatea altcuiva. Eram o şansă pe care RGB-ul nu avea s-o lase să-i scape. Aşa că mi-au făcut o ofertă de nerefuzat.
Rostesc ultima propoziţie cu o voce prefăcută de tenor răguşit. O
tentativă să detensionez atmosfera pentru bietul domn Park, care are o zi proastă. Însă el nu se prinde de glumă. E din ce în ce mai solemn în ultimul timp. Şi mă întreb involuntar dacă treaba asta va funcționa în favoarea sau în defavoarea mea. Oare ei sunt pe punctul de a lua o decizie? La gândul ăsta pulsul mi se accelerează.
— Mi-au redus la minimum procesul de formare. Ba chiar ne-au lăsat, pe mine şi pe soţul meu, să gestionăm în continuare compania de import-export cu chinezii. Se gândiseră că statutul meu de femeie de afaceri avea să-mi fie de folos ca spion, îngăduindu-mi să trec graniţa şi să vin în contact cu străinii cu mai puţine restricţii. Şi, mai ales, mi-au promis că secretul meu avea să fie în siguranţă, dacă alegeam să colaborez cu ei. Voiau să spună, de fapt, că i-ar fi dezvăluit adevărata mea identitate iubitului meu soţ, dacă i-aş
fi refuzat. M-am văzut silită să le accept oferta şi să devin agentul lor.
— Fetele, murmură domnul Park şi văd cum îi joacă mărul lui Adam.
— Poftim? întreb.
Aud ploaia care a început să bată în ochiul de geam. La ţanc.
— Fetele, doamnă Choi. Femeile acelea coreene din Casa Maimuţelor. Ce s-a ales de ele când aţi dat foc casei?
Prima zi de instrucţie la 130.
101
M-au urcat, cu încă vreo zece agenţi în formare, în autobuzul cu geamuri negre. Un vehicul blindat — o corcitură între tanc şi autobuz, de fapt.
Ferestrele înguste erau întunecate şi lucioase, ca lentilele ochelarilor de soare. Chiar şi-aşa, ne-au legat la ochi. Înăuntru mirosea a ceva unsuros şi înţepător. Vehiculul s-a pus încet în mişcare. O bufnitură greoaie, lugubră
ne-a hurducat brusc, trezind în noi un fel de vigilență oarbă şi am simţit furnicături în degetele de la mâini şi de la picioare. Eram în stare să identific poziţia celorlalţi pasageri din vehicul doar după respiraţie. Apoi am auzit din nou bufnitura, uşor prelungită, urmată de un ecou de data asta. S-au închis uşile ascensorului de marfă. Şi pe urmă a început coborârea.
Mi s-a părut că s-a scurs o oră, că am coborât cale de vreo doisprezece kilometri. Dar mi-am reamintit că întunericul distorsionează timpul, prefăcându-l în ceva fluid şi parşiv, care-ţi scapă printre degete. Când nu mai vezi, alte simţuri devin elastice şi maleabile ca pasta caramelizată. Eu mă
obişnuisem cu asta, după ce supravieţuisem prin războaie în bezna celor ţinuţi prizonieri.
Când vâjâitul metalic s-a stins în sfârşit, reducând la tăcere şi vânzoleala siluetelor umane, m-a asaltat mirosul de gri-tern. Era mirosul trotuarelor de beton bătute de ploaie, un iz stătut şi familiar, miros de subsol încărcat de rafturi mucegăite. Amintiri deloc neplăcute. Şi totuşi în curând m-a cuprins o teamă conştientă. Mă îmboldea să mă lămuresc ce-o fi acest loc, această
