pot fi un agent de încredere sau nu.
94
La început am detestat creionul galben. M-am plâns domnului Park că nu desluşesc bine textul galben pe hârtia albă, mai ales că mă lasă vederea. Şi atunci mi-a explicat că galbenul e culoarea speranţei.
— Un lucru de care avem amândoi mare nevoie acum, mi-a zis, cu acel zâmbet discret, genul de zâmbet derutant, în care fruntea şi buzele exprimă
lucruri diferite.
Galben ca speranţa. Dacă mi-ar fi zis-o alţii, aş fi respins-o ca fiind un clişeu. Dar, după cum ţi-am spus, domnul Park are un fel de a rosti lucrurile care le dă greutate. Chiar şi când vorbeşte despre cele mai banale subiecte.
De obicei, e genul laconic, care preferă să asculte, ştie când să tacă şi când să vorbească. Cu vocea catifelată şi expresia îngândurată. Exact ca tatăl tău.
Aveai doi ani. Într-o zi ai venit la mine, mi-ai cuprins faţa în mânuţele tale dolofane şi m-ai sărutat uşurel, de parcă aş fi fost cea mai gingaşă şi fermecătoare fiinţă din lume. Apoi mi-ai zis:
— Cum pupă tati pe mami.
Aveam puţine amintiri cu tine până să împlineşti doi ani. N-am trăit niciodată momentul când strângi în braţe un ghemotoc, încă mânjit de propriul tău sânge. Acel puseu de fericire şi de groază, lacrimile pe care ţi le inspiră acea legătură viscerală — n-am avut parte de nimic din toate astea.
Am avut nevoie de timp să te cunosc. Să ajung să te simpatizez, să te preţuiesc. Ți-am devenit mamă doar treptat, pas cu pas. Am devenit mamă
prin exerciţiu. Am devenit mamă printr-un proces de formare.
N-am cunoscut-o niciodată pe mama ta biologică. De fapt, prima ta mamă
adoptivă a fost Young-shim, sora tatălui tău, pe care o ştii acum din pozele vechi de familie sub numele de tuşica Young-shim. Ca şi mine, nu putea avea copii. Tot ce ştiam era că adoptase copilul din flori al unei fete minore din împrejurimi, care se gândea să-şi pună capăt zilelor. Nici măcar faptul că era văduvă n-a împiedicat-o să te adopte. Probabil că te-a plăcut foarte mult.
A trebuit să te luăm la noi după ce Young-shim a murit în urma unui accident feroviar în Hyesan. Taică-tău a zis c-ar fi cazul să te adoptăm şi să
te creştem ca pe copilul nostru. Eu m-am temut de această schimbare majoră din viaţa noastră, de faptul că trebuia să devenim părinţi fără să ne propunem. Nu eram sigură că sunt în stare să iubesc pe cineva care fusese aruncat în viaţa noastră de hazard, nu din dorinţa noastră. De asemenea, a trebuit să ne mutăm de la Phenian la Hyesan, unde Young-shim lucrase ca gestionară a companiei de stat care administra schimburile cu China, pentru a prelua şi această responsabilitate.
95
N-a fost dragoste la prima vedere: a fost o legătură care s-a înfiripat pas cu pas. Ca învăţarea unei limbi străine. Cu cât înveţi mai mult, cu-atât mai pasionat eşti şi cu-atât mai mult îţi place. Ca învăţarea unei limbi străine, presupune mult exerciţiu şi multă răbdare. Dragostea creşte în sufletul tău încetul cu încetul, cu fiecare cântec de legănat fredonat, cu fiecare criză de furie pe care ai reuşit s-o potoleşti şi fiecare lingură de terci, indiferent dacă
a fost înghiţită sau scuipată. Recompensele m-au luat prin surprindere: prima dată când m-ai strigat „mama”; desene naive cu mine, pe care scria
„Toverăşa mea praferată”, pe care mi le dăruiai; îmbrăţişări sufocante pe neaşteptate şi vreun „te iubesc” murmurat somnoros în pat, din senin. În viaţa mea n-am mai văzut o făptură atât de vulnerabilă şi totuşi atât de deschisă, gata să acorde iubire şi încredere necondiţionată.
Jucând rolul unei mame iubitoare, am devenit o mamă iubitoare.
Iar momentul când am realizat prezenţa deplină a acestei iubiri a fost acela în care tu ai rostit propoziţia asta: Cum pupă tati pe mami. Sărutându-mă uşurel, atingându-mi faţa cu degeţelele tale dolofane.
Cât despre iubire, tatăl tău era fix opusul meu. Era ca un copil mic: genul născut spre a dărui, gata să se predea necondiţionat — de la bun început. Ca un copil, avea curajul de a fi vulnerabil, cu sufletul deschis. Aşa mă iubea pe mine, aşa te-a iubit şi pe tine. De parcă ar fi apăsat cineva pe un buton de cum ai apărut în viaţa noastră, i se citea deja iubirea în ochi când se uita la tine. El era un vorbitor nativ al limbii, nu avea nevoie de studiu.
Când l-am cunoscut, avea de două ori vârsta mea. Şi totuşi îmi vorbea şi mă asculta de parcă i-aş fi fost cel mai de preţ maestru. Era un om modest cu o elocvenţă plină de nobleţe. Un rebel romantic care nu s-a temut niciodată
să-şi ţină soţia de mână în public, să-mi spună „te iubesc” în fiecare dimineaţă. Sacrificiul nu însemna mare lucru pentru el când venea vorba de familie: mutarea la Hyesan a presupus renunţarea la poziţia lui privilegiată
de croitor în Phenian, însă a luat decizia fără rezerve.
— Pentru un bătrân ca mine, e momentul ideal să-mi găsesc un nou scop în viaţă, a declarat entuziasmat.
În comparaţie cu slujba lui de croitor de lux, când avea un program încărcat servind protipendada din Partid, coordonarea schimburilor comerciale din Hyesan nu-i dădea mari bătăi de cap. Pe deasupra, datorită
relaţiilor lui din Phenian, importul şi exportul textilelor pentru cei sus-puşi decurgeau mai lin decât oricând, îngăduindu-i să petreacă mai mult timp cu familia.
Când eu eram plecată la vreo formare sau în misiune, el îţi era şi tată, şi mamă. Şi era o mamă mai bună decât am fost eu vreodată. Drept să-ţi spun, 96
la început am fost un picuţ geloasă. Cred că m-am simţit ca primul născut din familie când e pe punctul de a pierde o iubire pe care nu a împărţit-o cu nimeni până atunci. De asemenea, eram invidioasă pe tine ca fiică: eu n-am avut niciodată genul de tată pe care-l ai tu sau genul de copilărie de care ai avut parte. Tatăl meu n-a fost niciodată omul care să dăruiască: el culegea durere, ducea genul de viaţă care se hrăneşte din suferinţa altora — de unde şi latura mea sumbră. Nu-i de mirare că m-a atras taică-tău, chiar şi prin poveştile despre el, cu mult înainte de a-l întâlni în carne şi oase. Voiam să-l iubesc şi să fiu iubită de el. Şi, în sinea mea, voiam să-l ocrotesc. Ştii că-i spuneam aproape zi de zi că sunt cea mai norocoasă femeie din Chosun să
am un soţ ca el. Şi totuşi, în acelaşi timp, îmi spuneam că el are noroc cu mine. Un bărbat ca taică-tău nu se poate descurca prea bine de unul singur în lumea asta de nebuni. Are nevoie de cineva ca mine de partea lui: o femeie care poartă şi binele, şi răul în suflet, în stare să simtă o iubire neţărmurită
şi dispusă să facă moarte de om spre a apăra acea iubire. O femeie care ştie limba nebunilor.
— Povestiţi-mi despre Biroul de Legătură nr. 130, îmi spune domnul Park.
— Acolo mi-am făcut instructajul.
— Spuneţi-mi cum decurge, doamnă Choi. Procesul de formare.
— Ştiţi că nu pot vorbi în numele tuturor. Cazul meu a fost unul foarte atipic.
— Mă interesează să aud din nou povestea. Vă rog.
Astăzi acest „vă rog” al domnului Park e la fel de fad ca o floare artificială, de parcă m-ar persifla. Mă surprinde cât de tare mă doare în sinea mea. Mă
întreb dacă mă transform într-o persoană demnă de milă, afectată de sindromul Stockholm. Sunt în izolare de prea mult timp, cu un singur interlocutor la dispoziţie. Însă rezist impulsului de a ceda gândurilor negative cu privire la singurul meu aliat. Poate că pur şi simplu e epuizat azi.
