Încleştez pumnii pe sub masă. Simt cum mi se înfig unghiile în palmă, lăsându-mi semiluni minuscule în carne. Un strop de durere, spre a mă
readuce în momentul prezent.
Treaba asta pare să-l trezească şi pe domnul Park. Deşi nu spune nimic, ochii îl dau de gol: irisurile i se întunecă şi se rotunjesc, ca ochii de pisică
noaptea.
— Presupun c-am fost prea fericiţi şi, ca urmare, cam nerozi. Excesul de fericire poate să aibă acest efect. Te face să te relaxezi, să laşi garda jos.
Privind în urmă, ar fi fost straniu dacă nu le-aş fi stârnit suspiciuni de la bun început. Cum de-am fost aşa de oarbă? O femeie care apare din senin, după o absenţă de zece ani?
— Ce li s-a părut cel mai dubios la dumneavoastră?
89
Domnul Park îmi pune întrebarea pe un ton sec. Ştie deja răspunsul. Vrea doar să împingă mai repede conversaţia spre ce-l interesează.
— Limbile străine, desigur.
— Ce-i cu ele?
— Ştiam engleză. O vorbeam fluent.
— Înainte n-o ştiaţi.
— Nu, deloc. Şi japoneza. Deşi ştiusem un picuţ înainte, la întoarcere ştiam să citesc şi să scriu perfect în japoneză.
— Cum v-au descoperit noile abilităţi în materie de limbi străine?
— Cred că de la vanitate mi s-a tras. Lucram la Magazinul de Import din Phenian, de unde doar cei sus-puşi pot cumpăra bunuri străine. Traduceam adesea manualele cu instrucţiuni din alte limbi în coreeană pentru clienţi.
Îmi imaginam că-i ajut, împăunându-mă totodată inofensiv cu propria deşteptăciune. Probabil că unii dintre ei au dat raportul la Bowibu15.
Recunosc c-am fost naivă. Sau proastă de-a binelea.
Aerodromul. Locul unde ai văzut pentru prima dată un avion. Şi, totodată, locul care ţi-a ucis naivitatea. Din momentul acela n-ai mai fost copil.
Pe aerodromul din Hyesan ai asistat la prima execuţie publică. Nici nu împliniseşi unsprezece ani.
Aveau grijă să asiste toţi copiii, chiar și cei mici. Era metoda lor de instrucţie preferată, menită să insufle teamă şi supunere oarbă.
Era straniu să vezi pe cineva murind în bătaia soarelui. Într-o lumină
limpede şi intensă ca mesajele de propagandă care se revărsau din difuzoare.
Erau doi tineri, fiecare dintre ei legat de un ţăruş de lemn, cu funie la tâmple, în jurul pieptului şi în jurul gleznelor. Aveau eşarfe la ochi. Unul dintre ei fusese arestat pentru că se uitase la materiale pornografice, produse în America, celălalt pentru vizionarea unui film de dragoste, adus pe sub mână din Coreea de Sud. Amândoi au fost pedepsiţi la fel de sever, fiind condamnaţi la moarte prin împuşcare.
Plutonul de execuţie a tras de trei ori asupra lor, luând de fiecare dată în cătarea armei frânghiile care îi ţineau legaţi de ţăruşi. La primul foc le-au explodat ţestele. La al doilea, cadavrele au căzut în genunchi, de parcă-şi cereau iertare. Al treilea le-a doborât la pământ. S-a întâmplat rapid. Încă
plutea o bură rozalie în jurul ţăruşilor de lemn mânjiţi de sânge cald.
Într-o lume întreagă la minte ţi-aş fi pus mâna pavăză la ochi.
15 Poliţia secretă din Coreea de Nord, cunoscută şi sub numele de Ministerul Securităţii de Stat.
90
La câteva luni după aceea, ai împlinit unsprezece ani. Ne-ai anunţat ce cadou doreai.
O bicicletă. Fără discuție, ai adăugat.
Ţi-am cumpărat o pereche de pantofi roşii, lucioşi, în schimb. Ai fost furibundă.
— Ştii ce raritate sunt pantofii ăştia? te-a întrebat tati.
— Alte fete de vârsta ta ar da orice să aibă aşa o pereche de pantofi, ţi-am zis. Nu ne-am obosit să-ţi explicăm purul adevăr — faptul că fetele n-aveau voie să se plimbe cu bicicleta. Ni se părea că deja ştii şi că fix din acest motiv ţinuseşi morţiş la un astfel de cadou. Lumea din jurul nostru susţinea că o fată călare pe bicicletă era un spectacol indecent — cu coapsele desfăcute, stând în şa ca un băiat de ţăran pe cal, în timp ce posteriorul i se leagănă de colo-colo ca să poată pedala. O grozăvie şi o neruşinare, spunea lumea.
Tu te-ai plimbat oricum cu bicicleta. Ai ieşit pe furiş cu bicicleta veche, japoneză, a lui taică-tău, care era încă prea înaltă pentru tine. Ai tras o căzătură urâtă pe malul râului Yalu şi a fost cât pe-aci să-ţi fracturezi clavicula. Eu şi tati ştiam că n-avem cum să te oprim. Aşa că până la urmă ţi-am luat bicicleta micuţă pe care o voiai. Te-am pus să ne promiţi că n-o să te plimbi cu ea când era lume în jur.
Dar tot te-ai plimbat. Lumea te-a văzut pe bicicletă şi a început să spună
vrute şi nevrute. Unii băieţi îţi vorbeau urât. Mai mulţi oameni în vârstă, bărbaţi şi femei, strigau după tine când făceai slalom pe lângă ei pe strada principală. Învăţătoarea m-a chemat la şcoală să-mi facă morală, răspândind un damf acru în jur în timp ce bombănea: O să-şi rupă fundul! Doar n-o să vă
lăsaţi fiica să-şi piardă virginitatea de la mersul pe bicicletă!
Tabloul acelei execuţii cu public a avut un efect straniu asupra minţii tale.
Un efect secundar minor, pe care nu şi-l doriseră. Ți-a stârnit curiozitatea. Ai început să tânjeşti după un strop din lucrul pentru care acei tineri consideraseră că merită să-ţi rişti viaţa. Din fericire însă, te şi ducea capul.
