Ştiai cât de periculoasă e slăbiciunea ta şi ştiai când să faci un pas înapoi. Te jucai cu focul fără să te arzi. Pentru că aşa te învăţasem.
Eu şi tati ştiam că, inevitabil, o să te atingi de lucruri interzise. Lucruri mult mai riscante decât o plimbare cu bicicleta — care atrăgea oprobriul societăţii, dar nu putea duce la o pedeapsă penală. Ne-am dat seama că, dacă
ţi-am fi zis pur şi simplu să nu faci ceva, ne-ai fi râs în nas. A trebuit să-ţi spun să nu te laşi prinsă. Te-am învăţat să joci teatru şi să-i abureşti pe ceilalţi, un talent aparte pe care-l deprinsesem după ce supravieţuisem celor două războaie.
91
Unul dintre primele lucruri pe care l-ai învăţat de la mine a fost arta povestirii. Fiind aşa de inteligentă, la şcoală excelai la toate materiile, cu o singură excepţie: purificarea vieţii. Aceasta era şedinţa săptămânală de autocritică, în cadrul căreia fiecare îşi mărturisea, pe rând, păcatele împotriva Partidului — orice abatere verbală, comportamentală sau mintală
de la idealurile Conducătorului Suprem. Începea din şcoala primară, instruindu-i pe copii nu doar să-i spioneze pe alţii, ci să-şi monitorizeze şi propriul comportament. Partidul descria practica drept introspecţie, când restul lumii i-ar fi zis autosupraveghere. Tu ai descris-o drept o adevărată
pacoste.
— Mami, învăţătoarea mă obligă să mărturisesc chiar şi când n-am absolut nimic de mărturisit! Apoi se înfurie pe mine, zbiară la mine că
păcătuiesc chiar şi în momentul de faţă prin faptul că mint, că nu spun adevărul!
— Arta povestirii, ţi-am spus. Poartă-te ca şi cum aşa s-ar numi materia, Mihee.
Stratagema a funcţionat pentru tine, o cititoare avidă de literatură, o pasionată a operelor de ficţiune. Era o treabă delicată să născoceşti poveşti pentru şedinţa de autocritică. Trebuia să inventezi relatări despre pozne minore care să fie plauzibile şi îndeajuns de compromiţătoare spre a fi mărturisite ca şi cum ar fi fost păcate, dar îndeajuns de nevinovate, totuşi, spre a fenta vreo pedeapsă gravă sau punerea pe lista neagră. Ai prins repede. Ai devenit o mică mașină de poveşti. Azi-dimineaţă, înainte să plec de-acasă spre şcoală, eram încă năucă de somn şi am uitat să mă plec dinaintea sfintelor portrete ale Marelui Conducător şi ale Scumpului Conducător16. Vă rog să mă iertaţi pentru slăbiciunea mea ruşinoasă. Când am auzit la ora de istorie despre ideologia Juche17 dezvoltată de Marele Conducător, mi-am dat seama că am comis o abatere majoră ieri, când i-am dat creionul de rezervă tovarăşului Young-hye, în schimbul unei gume de şters, şi acum îmi vine să intru în pământ de ruşine deoarece m-am dedat, fără să-mi dau seama, unei practici imorale, specifice capitalismului american. Când am primit bomboane şi haine noi de Ziua Conducătorului Suprem, am fost aşa de fericită că l-am strâns pe tata în braţe şi i-am mulţumit, uitând că acele daruri vin de fapt de la Veneratul Nostru Părinte Conducător, nu de la tata!
Te-am învăţat, de asemenea, să plângi. Pe măsură ce înaintau în vârstă, copiii trebuiau să dovedească din ce în ce mai multă înflăcărare în timpul 16 Titlurile prin care erau desemnaţi Kim Ir-sen şi Kim Jong-il.
17 Ideologia de stat a Coreei de Nord, care combină principiile marxist-leniniste cu idei naţionaliste, punând accentul pe idealul autonomiei şi pe evoluţia prin forţe proprii.
92
şedinţei de purificare a vieţii. Uneori şedinţele se încheiau într-o isterie colectivă de bocete şi tânguieli. Elevii începeau prin a vărsa câteva lacrimi, cuprinşi de vinovăţie, şi până la urmă o dădeau în plâns de-a binelea, adesea cu tot corpul, îngenunchind şi legănându-şi trunchiul înainte şi înapoi, bătând cu pumnii în podea. Să inventezi o poveste era una, să te prefaci că
plângi era altceva.
— Cum pot să plâng de vinovăţie, mamă, când nu mă simt vinovată deloc?
Vinerea, o dată la două săptămâni, veneai acasă dezamăgită şi nervoasă, cu vocea încă îngroşată de o nouă tentativă eşuată de plâns. Dar ştiam că eşti în stare să plângi. Doar că aveai nevoie de altă motivaţie. Ți-am spus să-ţi canalizezi furia.
— Gândeşte-te la oamenii care te-au înfuriat — de exemplu, la găliganul ăla bătăuş care a aruncat cu un bolovan după tine când erai cu bicicleta, te-a dărâmat şi-apoi ţi-a zis că eşti o pizdă răsfăţată. Transformă emoţia aia intensă în plâns, scumpo.
Ți-am sugerat şi un truc biologic, în caz că cel psihologic dădea greş.
— Lasă-ţi capul în jos şi pune-ţi mâinile la ochi, ca şi cum ai plânge, dar ţine ochii larg deschişi, fără să clipeşti. Cât de curând ochii o să înceapă să te furnice, apoi să te usture şi până la urmă o să-ţi dea lacrimile, indiferent dacă vrei sau nu. Odată ce ai dat drumul la robinet, restul o să vină de la sine. O să vezi.
Lecţia de plâns ţi-a fost de folos, în special mai încolo, când Conducătorul Suprem, pe care lumea îl considerase implicit nemuritor, a murit. Întreaga naţie a căzut pradă unei isterii apocaliptice. Oamenii s-au înghesuit în faţa statuilor uriaşe de bronz ale lui Kim Ir-sen, cât o clădire cu patru nivele, spre a lua parte la farsa colectivă a bocitului până nu mai poţi. Asfaltul clocotea sub soarele dogoritor de iulie şi căldura cu iz înţepător emanată de milioane de corpuri care se zvârcoleau de jale. Nenumărate persoane au leşinat.
Câteva au şi murit. Între timp, inminban-urile18 urmăreau tot. Banjang-ul din fiecare unitate consemna cât de des veneau să jelească în public membrii din subordine şi cum anume plângeau. Dacă nu plângeai, te jucai cu focul.
Acum scriu acest jurnal sau scrisoare, dacă preferi, cu galben. Săptămâna trecută am scris cu violet. Cu o săptămână înainte, cu roşu. Când m-am plâns de creionul roşu domnului Park, a înţeles şi mi-a dat unul violet. M-am plâns din nou, cerând unul normal, negru. Apoi mi-a spus pe tonul lui liniştitor, monoton, că violetul este o culoare nobilă, un simbol al regalităţii.
18 Formă de organizare comunitară la nivel micro (o scară de bloc, de exemplu) în Coreea de Nord, coordonată de banjang (şeful de unitate), având ca principală atribuţie spionarea tuturor locatarilor.
93
— Ştiţi, pe vremuri vopselele naturale violet erau foarte rare, aşa că doar puţini oameni, cei avuţi şi care ocupau anumite poziţii sociale, le puteau folosi.
Mi-a zis că această imagine exclusivistă a dăinuit de-a lungul istoriei şi, în cele din urmă, a transformat culoarea violet într-o emblemă a aristocraţiei.
I-am zâmbit la rândul meu şi i-am spus că mi-a plăcut povestea lui. În mintea mea, violetul fusese culoarea foametei, a membrelor şi chipurilor lipsite de viaţă care zăceau mormane la gară şi pe străzile din Hyesan.
Sigur că ştiam că mă abureşte. Ştiam că mi-a dat creionul violet doar pentru că era unul din puţinele rămase. Dar vrăjelile lui nu erau lipsite de fler şi depănau o poveste frumoasă. Îmi plăcea această faţetă a lui, care savura puterea cuvântului. Aşadar, când mi-a întins din nou creionul cerat violet, l-am înhăţat şi m-am apucat de scris.
E mai curând un marker decât un creion. Spre deosebire de creion, acest instrument nu conţine nicio parte dură sau ascuţită. Grafitul e înlocuit de ceară colorată, iar în loc de lemn se folosesc foiţe înguste de hârtie pe care le poţi desprinde fără să fie nevoie să-l ascuţi. O combinaţie de creion şi pastel, e folosit pe post de creion de colorat pentru copii, dar e totodată singurul instrument de scris la care am dreptul. N-am voie cu niciun fel de obiect ascuţit — stilou, creion, furculiţă, nici măcar beţişoare de lemn. Pesemne că
au o imagine exagerată despre priceperea mea, de parcă aş fi James Bond sau MacGyver, care ar putea să elimine un inamic doar apăsând pe un stilou.
Deşi ştiu să folosesc anumite tipuri de arme şi pot să otrăvesc pe cineva dacă
e nevoie, genul ăsta de muncă dificilă n-a fost niciodată specialitatea mea.
Specialitatea mea este să ţes poveşti, ca scrisoarea pe care ţi-o scriu acum. Domnul Park a înţeles treaba asta înaintea celorlalţi: el a propus să
consemnez totul în scris. Ştia că n-aveam stare noaptea, că-mi zvâcneau tâmplele de prea multe gânduri.
— Scrisul e cea mai bună metodă de a vă pune în ordine gândurile tulburi, doamnă Choi, precum şi de a vă umple timpul, mi-a spus. Puteţi să
scrieţi totul sub forma unui jurnal sau ca pe o scrisoare adresată cuiva, dacă
vă e mai la îndemână aşa.
De-atunci, scriu cu aceste creioane colorate din ceară şi hârtie, care nu mă pot vătăma, nici nu pot fi folosite împotriva altcuiva. Toată lumea iese în câştig: eu am o ocupaţie ca să n-o iau razna, iar ei îmi pot pune mai bine la încercare credibilitatea citind ceea ce scriu. Îmi iau la puricat cuvintele, atât cele rostite, cât şi cele scrise, chitiţi să descopere orice eroare sau neconcordanţă între mărturiile mele repetate — înainte de a decide dacă
