Cine este ea?
Ridicând capul, se uită din nou la femeia care stă alături.
O străină apropiată, pe care o cunoaşte şi n-o cunoaşte.
O fată cu picioarele bătucite şi cu şalele acoperite de cicatrici. Cu un dinte din faţă ciobit. Cu şaua nasului presărată cu urme de arsuri minuscule.
Cu un zâmbet de copil care o dă de gol.
85
Îţi poţi asuma riscul s-o pierzi? se întreabă.
Plânge înfundat. Apoi îi sărută picioarele.
— Mai ţii minte când am spus c-o să-ţi fac o pereche nouă de pantofi dacă
o să-ţi rămână mici? o întreabă.
Ea încuviinţează.
El își dă seama că amăgirea, ca şi actul iubirii, presupune doi participanţi.
Nicio bufonerie nu poate fi dusă la capăt fără cineva care e păcălit. Şi cât a tânjit să creadă — cât de mult şi-a dorit, cu câtă disperare.
Ştie ce-o să facă.
Lucrul la care se pricepe cel mai bine — ce face dintotdeauna şi ce va face mereu.
O să aştepte.
A şasea viaţă
Spioana care scrie cu galben
2005
— Și cum devine cineva spion? mă întreabă domnul Park, pe tonul lui caracteristic, monoton.
Zâmbesc, spunându-mi că l-ai putea lua drept un filosof sau un poet. Din nou mă minunez de calmul lui, pe care, cu timpul, am ajuns să-l admir considerabil. Deşi mi-a pus deja aceeaşi întrebare de zeci de ori, tot reuşeşte s-o rostească de parcă ar fi prima dată. Cred că secretul ţine de formularea întrebării: e un om care nu spune prea multe, dar are un vocabular bogat.
Nu-i place să folosească întruna aceleaşi cuvinte când vorbeşte despre acelaşi concept. Treaba asta mă face să zâmbesc, deoarece îmi aminteşte de o persoană pe care o cunoaştem şi o iubim amândouă foarte mult.
— Întocmai cum devine cineva mamă, domnule Park, îi răspund, fără a-mi ascunde zâmbetul.
O tăcere alunecoasă ca gheaţa se lasă între noi, despicând aerul.
Zâmbetul îmi dispare în timp ce-i studiez chipul. A fost instruit să nu-şi trădeze emoţiile, dar eu una n-am pierdut vremea în cele trei luni de observaţie. Văd cum i se încordează scurt muşchii maxilarului, în dreptul urechilor, cum îi zvâcnesc venele de la tâmple. Bate încet în birou cu arătătorul — o dată, de două ori.
86
Crede că mă amuz din nou pe seama lui. Nu e aşa. Recurg la cea mai potrivită metaforă care mi-a venit în minte. Mă întristează că nu înţelege.
Însă sunt destul de inteligentă să mă prind şi-mi cunosc limitele.
— E doar o figură de stil, domnule Park. Nu-mi propuneam să vă supăr.
Şi, dacă vreţi versiunea convenţională a răspunsului, deja aţi auzit-o de nenumărate ori.
Oftează, nu foarte adânc — ceea ce nu e un semn rău.
— Ştiţi deja procedura, doamnă Choi. Mai spuneţi-mi o dată.
Mai spune-mi o dată.
Asta a fost propoziţia ta preferată o vreme, după un an întreg de De ce?
Mă rugai să-ţi spun iarăşi şi iarăşi aceleaşi poveşti, deşi ştiai cele mai mici detalii, fiecare element component al structurii narative, fiecare virgulă şi fiecare oftat, doar pentru că erau poveştile tale preferate şi pentru că-ţi plăcea să le asculţi întruna. Era o distracţie pe cinste pentru tine, iar pentru mine un exerciţiu care-mi punea serios la încercare răbdarea. Şi, cu fiecare repovestire, era şi mai greu deoarece tot găseai noi întrebări cu care să mă
agasezi: Cum se face că soţia lui Nolbu l-a lovit pe Heungbu cu polonicul?14
De ce nu cu un coş de vânturat sau cu un baston? Nu l-ar putea ajuta o coţofană sau un porumbel? De ce e musai să fie o rândunică? Cum de Conducătorul Suprem nu l-a hrănit pe Heungbu când era înfometat? Doar pe noi ne hrăneşte întotdeauna, nu?
La început aceste cuvinte mi s-au părut fascinante, apoi, după câteva luni, mă scoteau din minţi. Uneori eram speriată de-a binelea, deoarece ştiam că
în societatea noastră drumul spre plutonul de execuţie sau lagărul de muncă
e pavat cu întrebări.
