O dată pe lună, ea şi soţul ei merg la Hyesan, cel mai nordic oraş din ţară, aflat în apropierea graniţei cu China. Este deopotrivă o călătorie de afaceri şi o excursie în familie: merg împreună în vizită la sora lui Young-min, Young-shim, care gestionează o unitate comercială aflată sub controlul Partidului în Hyesan, prin intermediul căreia Young-min are acces rapid la materiale de import. Ar putea obţine cu uşurinţă autorizaţii de călătorie, datorită
relaţiilor lui Young-min în rândul cadrelor de partid care-i sunt clienţi, singurii dintre conaţionalii lor care își permit luxul de a fi în pas cu moda fără a fi pedepsiţi. Ei i se pare fascinant Hyesanul. Deşi nu simte vreo dorinţă
să treacă graniţa, încă o entuziasmează când se apropie de acest punct. Ştie de unde vine euforia asta: din senzaţia de mobilitate, indiferent dacă e reală
sau o iluzie. Ca fostă expertă în trecerea frontierelor, deopotrivă concrete şi metaforice, e familiarizată cu acest sentiment al evadării, cu senzaţia că i se deschid noi posibilităţi. Locul ei preferat e porţiunea unde se îngustează râul Yalu, graniţa naturală care desparte Coreea de China, la mai puţin de o sută
de metri de casa lui Young-shim. E un loc unde se petrec nenumărate schimburi, preponderent între comercianţii nord-coreeni şi cei chinezi. E un sanctuar dedicat hoţilor ocrotiţi de lege, a remarcat Young-min la un moment dat, cu un zâmbet poznaş. E şocant, chiar şi pentru o femeie cu picioarele pe pământ ca ea, să vadă cât de uşor poţi pune mâna pe produse străine, care teoretic nu există la ei în ţară, cu mită şi cu un strop de noroc.
În unele nopţi iese tiptil din casă să se uite la Yalu. În lumina lunii pline, râul pare să prindă viaţă. Când razele lunii străpung suprafaţa, mii de trupuşoare negre, lucioase, despică apa — ai zice că sunt crapi negri ca pana corbului sau pur şi simplu o armată de şerpi, ar putea la fel de bine să fie o puzderie de pui de focă, care-şi văd perseverent de drum, în aceeaşi direcţie.
Râul vuieşte strident, urmându-şi cursul, respirând prin miile de branhii negre, agile. E fermecată de privelişte şi de sunet. Când se face dimineaţă, 76
însă, în bătaia soarelui râul îşi îmbracă din nou veşmântul tern, de un verde-cazon.
Trage concluzia că sora lui Young-min n-o simpatizează. Young-shim e o femeie pragmatică, solidă şi cu privirea ageră, care nu seamănă deloc cu fratele ei mai mic. Young-shim e circumspectă în privinţa cumnatei şi i-a spus deja treaba asta fratelui ei. S-ar putea s-o fi văzut ieşind pe furiş
noaptea, presupune. Dar încearcă să nu facă mare caz de asta. E conştientă
de faptul că în ţara lor domneşte paranoia. E sportul naţional: să fie circumspecţi cu ceilalţi, să-i spioneze şi să-i toarne. Sunt învăţaţi să facă
treaba asta de mici. Începe din şcoala generală, sub forma momentului de purificare a vieţii sau aşa-numita şedinţă de autocritică, momentul în care copiii ar trebui să-şi mărturisească orice fapte sau gânduri necuvenite la adresa Partidului şi apoi să dea raportul asupra oricăror abateri ale prietenilor sau vecinilor, pe care trebuie să-i urmărească îndeaproape. Şi totuşi îşi spune că nu poate să-i învinovăţească pe ceilalţi, de fapt, căci uneori trage şi ea cu urechea la conversaţiile lui Young-shim cu Young-min.
— S-a schimbat aşa de mult, a auzit-o pe Young-shim şoptind odată. De unde ştim noi cu ce s-o fi ocupat în toţi aceşti ani?
— Nu-ţi face griji, i-a răspuns soţul ei încet. Îmi cunosc bine soţia. N-are decât intenţii bune.
Bărbatul ei nu se înșală. Ea chiar are intenţii bune. Ce a făcut, a făcut pentru binele ei şi al soţului ei. (Singura persoană care contează şi care ar putea fi deranjată a murit deja.) Se iubesc. Sunt fericiţi împreună. Această
tovărăşie îi oferă ceva ce nu a avut niciodată până acum: o fericire durabilă.
Deşi amintirile din copilărie legate de mama ei sunt pline de bucurie şi de iubire, sunt punctate de nenumăratele lovituri sumbre primite de la tatăl ei, încremenite în timp, îmbibate de mirosul de soju şi de sânge uscat. A descoperit, datorită relaţiei cu Young-min, că viaţa de zi cu zi poate fi o suită
de plăceri neîntrerupte, genul de plictis fericit de care te-ai putea plânge cu un zâmbet mulţumit pe buze. Niciodată n-a avut parte de o asemenea fericire. Acum a obţinut-o în sfârşit şi se bucură de fiecare strop. Cât e cald încă, se plimbă pe malul râului Daedong la asfinţit; iarna patinează pe râul îngheţat, lăsând ninsoarea să trezească la viaţă copiii din ei; în nopţile cu vânt, când vijeliile din nord le scutură apartamentul stil muzicuţă, se uită la filme de contrabandă, americane sau sud-coreene, sub pături, cu sonorul aproape la minimum, cu palmele jilave, îmbibate de transpiraţie dulceagă; sub aceleaşi pături, nopţi la rând, fac dragoste.
Prima noapte. Cât s-a temut şi cât de tare şi-a dorit-o. A aşteptat să treacă
trei luni înainte de a face pasul — acelaşi interval de timp pe care îl 77
petrecuse Yongmal cu el înainte de plecare. Însă, de teamă, a mai amânat încă vreo două. Şi apoi încă una, tărăgănând dintr-o laşitate care persista, până când într-o noapte a izbit-o revelația nedorită a faptului că nu mai putea să amâne. Dacă voia să revendice această viaţă, trebuia să înfrunte acest prag. Să-şi dezvăluie noul trup însemna să-şi dezvăluie trecutul, despre care n-avea să-i spună decât adevărul — cu omiterile şi decupajele pe care avea să le considere de cuviinţă.
După noaptea aceea, a ajuns să-l iubească şi mai mult. El n-a încercat să
umple golurile. Nu a iscodit omiterile din poveste. După actul pe care l-au împărtăşit, Young-min a plâns. N-a scos niciun sunet, doar i se prelingeau lacrimile pe obraji. I-a prins în mână picioarele pline de răni şi le-a studiat cu un aer mâhnit. Apoi i le-a sărutat.
— Mai ţii minte când am spus c-o să-ţi fac altă pereche de pantofi dacă o să-ţi rămână mici?
Ea a încuviinţat. Young-min a tăcut şi n-a mai zis nimic câteva zile după
aceea. Însă o strângea în braţe şi mai des decât înainte. Când şi-a regăsit glasul şi zâmbetul, a început să-i spună yeobo, scumpa mea soţie, în loc să-i spună pe nume.
A durat o vreme până a început să-i placă sexul. A încercat să separe experienţa de trecutul ei, descriind-o drept „a face dragoste”, dar nu-i ieşea întotdeauna figura. De fiecare dată, actul părea să readucă acel loc în contact cu pielea ei: mirosul lasciv al junglei, senzaţia de umezeală care îţi pătrunde prin toţi porii, sufocându-te. Amintirea acelei senzaţii nu părea niciodată să
se estompeze.
Însă a înțeles de asemenea adevărul imaginii ţesute de Yongmal: preţuirea pentru unele lucruri nu poate crește decât treptat — E ca şi cum ai lăsa o bură fină să te pătrundă. Iar bura constantă — nu un bombardament de averse — a fost fix lucrul de care avea nevoie corpul ei. Mai întâi au apărut schimbări mărunte, subtile. Cum ar fi să se deprindă cu mişcarea şoldurilor lui. Opintirea ritmică a unor fese de bărbat, care până atunci nu-i treziseră altceva decât dezgust. Cu timpul, atunci când era cu Young-min, gestul nu-i mai stârnea valuri de teamă. A început să i se pară stângaci, apoi ridicol.. şi un pic caraghios. În combinaţie cu ce-i şoptea el blând la ureche, îi dădea un sentiment de intimitate. În curând mişcările acelea constante au început să aibă un efect neaşteptat de liniştitor, aveau ceva hipnotic şi reconfortant. La sfârşitul anului, deja putea să se abandoneze experienţei.
Îşi aminteşte prima noapte în care a simţit o plăcere intensă. Era una dintre nenumăratele nopţi petrecute în Hyesan, aproape de graniţă. A trezit-78
o din somn o vedenie — imaginea fermecată a râului Yalu, tresăltând negru sub vraja nopţii. Tânjea să-l revadă. Ştia ce are de făcut: trebuia doar să-şi scoată uşurel picioarele, pe rând, de sub pătură. În schimb, s-a cuibărit mai bine în aşternut. A căutat cu vârful degetelor porţiunea acoperită de păr bogat de deasupra buricului lui Young-min. A mângâiat-o agale. Young-min s-a trezit. Ea i-a pus mâna la gură — nu puteau să le trezească pe sora şi nepoţica lui, care dormeau în camera alăturată. În tăcerea încordată, s-au agăţat unul de celălalt, pielea ei fiind lipită de pielea lui ca paginile legate ale unei cărţi prăfuite pe care n-o mai deschide nimeni, pierdută în vremuri uitate.
Acum îl cunosc şi el mă cunoaşte, mă citeşte ca pe o carte deschisă —
aproape, îşi spune, zâmbind în sinea ei. Acum preferă să i se spună yeobo, mai curând decât Yongmal. Până acum nu prea s-a sinchisit de nume — a avut trei nume distincte şi de fiecare dată l-a acceptat pe cel care-i era azvârlit, fără să protesteze. Dar cu Yongmal lucrurile stăteau altfel. Yongmal era primul nume care nu-i fusese dat de altcineva — şi-l luase singură.
Tânjea să-l posede, tânjea să devină una cu numele. Însă acum, că-l adoptase, a început să-i poarte pică, pe undeva. A început să se simtă prinsă
în propria cursă. Are senzaţia că dragostea pe care o merită e împărţită între ea şi umbra pe care a invocat-o.
Se întreabă cât de mult ştie Young-min. Au făcut dragoste doar pe întuneric, aşa că n-a văzut limpede cicatricile, dar pesemne că le-a simţit. I-a spus crudul adevăr despre cum a început totul: au fost răpite de japonezi din stradă, din mijlocul pieţei. Apoi a adăugat o versiune simplificată a poveştii, modificată doar pe alocuri, care nu e chiar o minciună: că au fost duse întrun lagăr de muncă din Japonia, unde în fiecare zi erau obligate să depună
muncă fizică fără repaus, care le-a doborât în cele din urmă pe multe dintre prizoniere, inclusiv pe Mija, slujnica ei, şi că puţinele care au scăpat cu viaţă
au fost eliberate şi trimise înapoi în ţările natale de soldaţii americani. N-am minţit cu privire la loc, se apără în sinea ei. Staţia se afla în Semarang, în Indonezia, dar bună parte din Asia de Sud-Est era sub dominaţia Imperiului Japonez, aşa că de ce n-am putea s-o numim Japonia? Aceeaşi logică se aplică
tipului de muncă prestată, îşi spune. Lucrurile pe care le-a omis sunt detalii.
O rană prea adâncă pentru a fi atinsă deocamdată — asta i-a oferit, o promisiune printre rânduri. El a părut să accepte povestea fără vreo îndoială, cum era de aşteptat de la un bărbat răbdător şi sensibil ca el. Sunt la adăpost acum, îşi spune. Nimeni n-o poate prinde cu minciuna: persoanele care ar fi fost cel mai greu de convins, părinţii, au murit între 79
