A mai căzut o bombă. Bulgări de noroi uscat s-au prăvălit din acoperiş, stârnind o ceaţă gălbuie pe holuri. Au urmat accese de tuse. Scâncete şi mormăituri înfundate.
— Luaţi-o spre adăpostul antiaerian! Imediat! a schelălăit aceeaşi voce, urmată de declicul răsunător al unei arme care tocmai fusese încărcată.
Doborâtă la pământ, gâfâiam, încercând să-mi recapăt glasul.
În curând răsuna Staţia, clătinată de o învolburare de paşi alandala. Fetele care fug din calea primejdiei. Parcă mi-a ticăit un ceas în minte când mi-am dat seama că goneau spre moarte, de fapt. Voiam să răcnesc adevărul, sus şi tare. Însă în câmpul vizual care se îngustase mi-a apărut un soldat japonez cu o armă în mână, la o aruncătură de băţ de mine — la intrarea în Staţie mai era unul, urmărind din priviri fiecare fată care ţâşnea pe uşa spulberată.
M-am făcut mică şi m-am ascuns după primul colţ al coridorului principal.
Am aşteptat. Apoi am pus piedică următoarelor picioruşe care au trecut pe-acolo. Cu o bufnitură, fata s-a poticnit şi-a căzut lângă mine. Era Jayoung. I-am acoperit imediat gura cu mâna. Apoi, fără să-mi retrag mâna, m-am uitat ţintă la ea, clătinând încet din cap. Cu ochii mari, Jayoung a încuviinţat. Am arătat spre latrina aflată în dreptul uşii din spate şi am pornit-o amândouă
târâş într-acolo.
— Cred că suntem ultimele rămase, mi-a şoptit Jayoung, hârcâind. Eu alergam de colo-colo, căutând-o pe Mija.
Când ne cufundaserăm cu totul în balta de culoarea tutunului, s-au auzit focuri asurzitoare de armă. Veneau dinspre adăpostul antiaerian. Prima repriză de împuşcături a fost rapidă şi compactă, a doua mai curând leneşă, cu intermitenţe. Eu şi Jayoung am tăcut chitic, complet încremenite, sperând că n-o să se prăbuşească acoperişul de stuf al privatei peste noi. Încă o suită
de tunete, bufnituri, atât de apăsătoare, încât le simţeai ca pe o gheară în gât.
Apoi a venit cutremurul care a smuls un colţ al latrinei, lăsând să pătrundă
soarele învăpăiat al dimineţii — o rază de lumină. Şuieratul gloanţelor, fredonatul gros al obuzelor care despicau aerul, ţipetele guturale ale muribunzilor. Urechile noastre au supravieţuit unei ore întregi de vacarm ucigător care a părut să dureze o veşnicie, până când au reuşit să
desluşească din nou o tăcere care nu era închipuită.
Tăcerea ca o pâclă — ecoul semnalului de avertisment, deopotrivă surd şi pătrunzător.
Acel zgomot stins pe care îl percepi doar în urma unui bombardament.
67
Când eu şi Jayoung am ieşit târâş de-acolo, prin golul căscat unde fusese colţul latrinei, cu tivurile rochiilor îmbibate de jeg de culoarea tutunului, întreaga bază părea cufundată în genul ăsta de tăcere.
În aer plutea fumul înţepător de praf de puşcă. Combinat cu izul fetid de carne arsă. Şi mirosul paradoxal, deopotrivă metalic şi moscat, al sângelui împroşcat, vărsat şi deja în curs de alterare.
Nu mai rămăsese nimic în picioare, în afară de latrina aplecată într-o rână
şi capătul de nord al Staţiei. Capătul de sud, unde zăcea cadavrul lui Kaneda, era acum un morman colţuros de pietre, cu crengi şi fâşii de scoarţă de copac înnegrite. Chiar şi prin fum am recunoscut antebraţul butucănos, închis la culoare, care se iţea de-acolo. În dreptul lui începuse să se adune o băltoacă uleioasă, de culoarea sângelui de bou, cu suprafaţa irizată în lumina soarelui din zori.
Ne podidise plânsul şi pe mine, şi pe Jayoung. Faptul că trupul meu firav reuşise să supravieţuiască unei asemenea încercări imposibile îmi stârnea o satisfacţie acută, la un nivel profund, visceral. Şi totuşi, în acelaşi timp, o jale imensă a început să mi se împrăştie în vintre. Treptat, apoi subit, aşa spusese domnul doctor Kim. Am reflectat la cuvântul subit. M-am întrebat cum ceea ce ne păruse cu neputinţă, să punem capăt acestei robii, fusese îndeplinit cu atâta uşurinţă de armata americană, aproape într-o clipită. Staţia de Confort, fortul inexpugnabil al răului, fusese năruită atât de brusc, atât de rapid!
M-am îndreptat poticnit, cu mâinile sus, semn că mă predau, spre adăpostul antiaerian. Jayoung m-a urmat în tăcere. Soldaţii japonezi pesemne că fuseseră grăbiți: se iţeau deja nişte picioare acoperite de praf la intrare. Nici nu mai aşteptaseră ca fetele să fie înghiţite de bezna din adăpost. Începuseră să tragă de îndată ce ultima dintre ele trecuse pragul.
După prima repriză din pripă, o luaseră pe îndelete, verificând fiecare trupuşor, trăgând din nou dacă mai dădea vreun semn de viaţă. Rămăseseră
fideli devizei lor până la moarte: Ce se întâmplă în Staţie moare în Staţie. Dar pun pariu că nu se aşteptaseră s-o tulească de-acolo cel mai periculos şoricel: tricksterul care complotase împotriva lor, povestitorul.
Am găsit-o cu uşurinţă pe Mija. I-am recunoscut picioruşele înainte să-i recunosc chipul — purta pantofii de piele ai lui Yongmal, cu un număr mai mare şi mucegăiţi. Picioarele ei păreau albe şi molatice acum, cufundate în somnul de veci. I-am scos pantofii. Eu n-aveam încălţări şi voiam să am ceva care să-mi amintească şi de Yongmal, şi de Mija. Ochii Mijei priveau în gol.
Jayoung s-a aşezat lângă ea şi i-a netezit părul răvăşit. Apoi i-a băgat mâna în buzunar şi a scos de-acolo ultima caramea înfăşurată în staniol. A desfăcut-o şi i-a pus-o uşurel în mânuţă Mijei.
68
Am ieşit cu paşi greoi din adăpost. Pârâiaşul de sânge care se prelingea de la intrare se îngroşase între timp, era şi mai bogat, şi mai închis la culoare, vopsind ţărâna într-o nuanţă caldă de bordo. Îmbibat cu sângele chinuit al femeilor pentru confort, pământul fin din Semarang, care fusese mereu prea blajin şi insipid, devenise mai abraziv — un gust dur, amar şi metalic, încă bătăios, cu o notă înţepătoare, de un roşu-cald. Mi-am afundat adânc degetele în pământul închis la culoare. Şi apoi am luat un pumn de pământ şi l-am înghiţit pe nemestecate.
A patra viaţă
Eu cu mine şi aluniţa
1955
Aceasta este o poveste despre o aluniţă.
Cam cât un bob de mazăre, de un mov-închis. Încă îşi aminteşte cum era la atingere: cum se iţea, îndrăzneaţă şi încordată, când o apăsai, dar cât de docil se lăsa într-o parte când era mângâiată din lateral. O ciudăţenie măruntă care avea să-i amintească mereu de ea.
Cum savura şi cele mai mici particularităţi apetisante ale corpului ei —
cât de fermecătoare erau în ochii lui. Pomeţii înalţi şi maxilarul uşor pătrat, două trăsături atipice pe care majoritatea bărbaţilor rareori le considerau atrăgătoare la o femeie. Cât despre umerii ei osoşi, două vălurele care ţâşneau nestăpânite spre cer de fiecare dată când ea slobozea un hohot de râs gutural.. Sunetul i se derulează într-o buclă perpetuă în minte.
Şi-a închipuit cum ar fi s-o revadă, convins că ar recunoaşte-o pe dată. De nenumărate ori a visat la momentul când o va zări prin mulţime. Într-un rând i-a apărut într-o gloată gălăgioasă, scăldată în roşu, care serba ziua de naştere a Conducătorului Suprem pe străzile Phenianului; altă dată, într-o adunătură de chipuri neclare pe insula Daedo, care găzduise cândva o colonie ilegală de leproşi. Indiferent de împrejurări, întotdeauna o zărea imediat.
În realitate, însă, ea e cea care-l recunoaşte prima.
Când ajunge la croitoria lui, vede trei bărbaţi dincolo de vitrina elegantă.
Când intră pe uşă, cele trei perechi de ochi se întorc spre ea. Bărbaţii sunt îmbrăcaţi cu toţii la costum, cu toţii în gri-închis, cu toţii înalţi şi slabi. Însă
ea se îndreaptă glonţ spre soţul ei. Ştie după ce să se uite: două semne de 69
