Dacă mă violează, mă violează, mi-am spus, n-am puterea să-i opresc. Dar să le cânt în strună emoţional era altceva. Ochii i s-au îngustat complet, pupilele îi luceau ca pielea de focă. Ce a urmat nu m-a mirat: palme şi pumni, gustul călduţ, metalic, de sânge scăldându-mi gingiile. Mi-am auzit „nu”-ul repetat într-un falset batjocoritor de buzele lui schimonosite. Şi-a încleştat 60
degetele pe mânerul sabiei şi a scos-o din teacă dintr-o mişcare, şfichiuind aerul.
Mi-a venit rândul, m-am gândit. Am închis ochii.
I-am deschis din nou la auzul unui glas:
— Hai, taie-mă!
Un glas straniu, dar cu o notă familiară, metalică, gâjâită.
— N-ar trebui să tai capetele soldaţilor inamici cu chestia aia? a continuat glasul. Doar n-o să-ți mânjeşti sabia preţioasă, dăruită de împărat, cu sângele unei josenpi micuţe şi neajutorate?
Kaneda a încremenit, cu gura căscată. Deja lăsase vârful sabiei în pământ, involuntar. Yongmal a continuat, pe acelaşi ton impasibil:
— Ce fel de bărbat eşti? Mai zici c-ai fi ofiţer în Armata Imperială? Ruşine să-ţi fie!
Corpul slăbănog al lui Yongmal mi s-a pus dinainte, cu pelvisul împins spre stânga — spre sabia coborâtă.
Kaneda începea să se învineţească la faţă. Şocul se risipea, mi-am dat seama.
— Scârnăvie de josenpi, a răcnit la ea, făcând să se cutremure pereţii. Cum îndrăzneşti să rosteşti numele împăratului cu buzele tale mizerabile?
A încleştat mâna pe sabie, de i s-au albit degetele. Apoi a ridicat-o încet, apropiind marginea încovoiată de bărbia lui Yongmal.
Yongmal a ridicat din sprânceană, agale, cu o undă de rânjet. Un gând mi-a fulgerat prin minte: Vrea să moară.
— Haide! Să vedem cum e. Inima mea e chiar aici.
A tras în jos decolteul larg al bluzei, dezgolindu-şi jumătatea stângă a pieptului, cu pielea îngălbenită ca pergamentul, presărată cu arsuri de ţigară.
În ziua următoare le-am tot cântărit motivele. Să fi fost tonul ei neobişnuit, în care se citea o pace stranie? Oare chiar voia să moară? De ce-o fi şovăit Kaneda? Şi, mai ales, de ce-şi băgase sabia la loc în teacă? Cum de eu şi Yongmal scăpaserăm tefere?
La scurt timp după aceea, am văzut-o pe Yongmal tuşind şi scuipând un cheag gros de sânge.
— Nu vă apropiaţi! a scâncit.
Avea tuberculoză. Boala apăruse după un episod de malarie.
— Nu mai am mult de trăit. Îmi cunosc corpul, a murmurat.
Apoi a scos un şuierat — nu eram sigură dacă fusese un oftat sau un pufnet de râs.
61
— De-asta nu ţi-a fost teamă, i-am spus — şi mi-am spus.
— Oh, scumpo, mi-a fost, a replicat zâmbind. Sinceră să fiu, am crezut c-o să-mi sară inima din piept.
— Şi-atunci cum ai reuşit? am întrebat-o.
— Păi, mi-am zis: ştiu c-o să mor oricum, aşadar ce mai contează? Pe deasupra, laşul ăla ştie că am tuberculoză. N-a vrut să se umple de sângele meu.
Mi-a făcut cu ochiul, lăsând zâmbetul ei ştirb să înflorească mai larg.
Zâmbetul acela care te dezarma, evocându-ţi deopotrivă ştrengăria şi inocenţa unui copil, era imaginea pe care aveam să o port mereu în minte, împreună cu numele ei. Yongmal a murit o lună mai târziu.
Poveştile lui Yongmal n-au reuşit s-o salveze, deşi au salvat multe alte vieţi la Staţie, inclusiv pe-a mea.
Dar viaţa n-a mai fost la fel după moartea ei. Conversaţiile noastre nocturne erau adesea punctate de momente de tăcere. Niciuna dintre fete nu avea nici pe departe înclinaţia sau talentul ei de povestitoare. Liniştea care se lăsa noaptea peste noi ne amintea constant de absenţa ei. De asemenea, a avut efectul de-a o amuţi pe Mija. N-a mai vorbit deloc. Părea să se fi cufundat într-o resemnare totală, probabil singura formă de comportament pasiv-agresiv pe care şi-o permitea.
Ofiţerul Kaneda a început să mă viziteze noaptea după ce-a aflat de boala lui Yongmal. După moartea ei, vizitele lui au devenit parte din rutina mea zilnică. Ştiam că sunt doar pe locul doi, o locţiitoare pentru favorita lui absentă de-acum, care avea în comun cu ea acelaşi tip de încăpăţânare exasperantă, dar ispititoare, trăsăturile colţuroase care cereau să fie pocnite meticulos, pomeţii înalţi profilaţi în alb în bătaia lămpii cu gaz. Genul de femeie pe care adora s-o tortureze, s-o îmblânzească şi să i-o tragă. Într-una dintre numeroasele nopţi de beţie, a exclamat că el ne crease pe Yongmal şi pe mine:
— Eu i-am zis Anzu, iar ţie, Kaiyo, a mormăit, întrebându-mă dacă ştiu ce înseamnă numele pe care mi-l dăduse.
I-am zis că nu vreau să ştiu, dar mi-a spus oricum.
— Iertare, Kaiyo, iertare.
Cu ochii năpădiţi de o nostalgie lacrimogenă, s-a uitat lung la mine, de parcă aştepta să-i încuviinţez spusele. I-am spus că „iertare” era, poate, cuvântul care-mi plăcea cel mai puţin. Un termen fals — născocit, mai exact.
Sânii mei au suportat o duzină de arsuri de ţigară în noaptea aia, cum păţise şi Yongmal.
62
O viaţă de zi cu zi inundată de nefericire te împingea uneori să descoperi frumuseţea în cel mai neaşteptat colţişor. După moartea lui Yongmal şi tăcerea de neîndurat care ne umplea nopţile, ceea ce m-a ajutat să ţin piept nebuniei care mă pândea a fost o imagine care li s-ar părea, poate, de o banalitate cruntă majorităţii oamenilor. O vedeam, o dată pe săptămână, dincolo de zidurile Staţiei şi ale bazei militare, când eram trimise la spitalul militar din oraș pentru controlul medical periodic. Ghemuită în bena camionului militar care înainta huruind, lăsându-mi puful de pe antebraţe să
soarbă dogoarea soarelui scânteietor din Pacific, îi devoram din priviri pe localnici. Chipurile lor lucioase, de culoarea cojii de nucă, îmi umpleau sufletul de bucurie. Erau puţinele chipuri omeneşti pe care le vedeam, cu excepţia soldaţilor japonezi, cu gemetele lor. Aveam senzaţia că îmi sunt cei mai apropiaţi aliaţi, prieteni de suflet cărora le puteam destăinui durerile şi secretele mele cele mai sumbre. Imaginea pe care mi-o ofereau, văzându-şi nonşalant de treburile cotidiene — un bunicuţ ştirb care îşi conducea agale ricşa motorizată prin ceaţa molatică a zilei; un grup de ţărani în drum spre muncile zilnice, prinşi într-o discuție punctată de râsete guturale; o mamă
