— Viaţa e plină de surprize, murmura Yongmal. Nici nu s-a atins de mine.
Bărbatul îi zisese, cu o voce suavă, cristalină, că pesemne avea nevoie să
se odihnească după o zi atât de lungă şi de grea.
Ce se aşteptase Yongmal să se întâmple nu se întâmplase nici a doua zi, nici în ziua următoare. Şi ajunsese să-şi dea seama că bărbatul nu arăta pe-atât de nesuferit pe cât ar fi crezut judecând după fotografie: silueta lui deşirată, stângace părea elegantă — chiar impunătoare, uneori — în carne şi oase, înveşmântată în costumul occidental cafeniu pe care şi-l făcuse chiar el. Îi plăcea să vadă cum i se citea zâmbetul în ochi, înainte să-i apară pe buze. O surprinsese, de asemenea, că soţul ei folosea stilul de adresare politicos când îi vorbea, în ciuda diferenţei de vârstă dintre ei. Îi plăcea să
stea de vorbă cu el, să-i audă vocea blândă curgând cadenţat, ca şi cum ar fi recitat o poezie. Până şi cele două semne de vărsat de deasupra sprâncenei începuseră să-i fie dragi — păreau să-i dea un plus de şarm, ca şi cum sprânceana i-ar fi fost mereu arcuită, trădându-i curiozitatea sau mirarea dinaintea lumii pe care o descria cu atâta înflăcărare. Bărbatul adora Phenianul şi era convins c-o să-i placă şi ei, dar nu voia ca Yongmal să se simtă zorită.
— Tu vei decide când începem, îi spusese, cu ochii scânteind.
Unele detalii minore se schimbau infinitezimal de la o repovestire la alta: Baram a fost descris la un moment dat drept ponei, nu cal — o scăpare —, iar podul de peste râu părea uneori mai curând o înşiruire de pietre peste un pârâu. Însă aceste schimbări n-au redus niciodată încântarea cu care-i 57
ascultam povestea. Întotdeauna suspinam cuprinse de mulţumire, apoi de dorul lumii pe care o pierduserăm. N-o rugam niciodată să ne povestească
din nou ce se întâmplase apoi: Yongmal şi Mija, servitoarea din casa părintească, care-i fusese mai curând ca o soră mai mică, dispăruseră în drum spre piaţă, unde se duseseră să cumpere dulciuri pentru Baram.
— Ar fi trebuit să-mi îmbrăţişez soţul, zicea Yongmal înfundat, cu vocea îngroşată de regrete, şi să-i spun cât de mult ajunsesem să ţin la el chiar şi într-un răstimp atât de scurt.
Mija a început să plângă în hohote, respirând poticnit. În tăcere, ne-am străduit să absorbim o frântură din durerea lor şi s-o ţinem ascunsă în pântec. Jayoung, întinsă lângă Mija, a strâns-o la pieptul ei generos. Apoi a scotocit după o caramea pusă la păstrare în buzunar şi i-a pus-o blând în mână Mijei.
Eu şi Yongmal semănam în multe privinţe. După câte se spunea, eram amândouă deştepte şi îndărătnice. Rezistam impulsului de a vărsa vreo lacrimă de faţă cu răpitorii de confort. Semănam chiar şi fizic: eram cam de aceeaşi înălţime şi greutate, cu pomeţi înalţi şi bărbii un pic pătrate, care le atrăgeau privirea bărbaţilor, dar le şi tăiau elanul.
— Aţi putea cu uşurinţă să treceţi drept surori, exclamase Jobasan întrun rând, după ce-mi zisese Anzu din greşeală, de la doar câţiva paşi distanţă.
Aveam în comun şi o pasiune pentru poveşti.
Spre deosebire de Yongmal, care se bizuia pe poveştile ei despre locurile natale, eu evitam să stărui asupra poveştilor mele. Mai ales asupra ultimelor amintiri despre mama. Cum mai lepădase câte ceva cu fiecare zi care trecea după moartea tatei. Cum pântecul ce i se rotunjea părea s-o secătuiască de raţiune, să-i tocească mintea altădată brici. Nu era povestea despre mama de care voiam să mă agăţ. Era o prăpastie prea mare ca s-o pot trece — între scumpa mea mamă, o femeie inteligentă, modernă, care-şi ducea fetiţa la un curs de engleză ţinut de misionari străini, şi femeia cu privire stinsă, a cărei voinţă de a trăi se risipise odată cu moartea bărbatului care abuzase de ea.
Viaţa mea la limita subzistenţei abunda în violenţă. Cu pumnii şi cu vorba, tata îmi mistuise copilăria. Staţia mi-a răpit adolescenţa. Şi totuşi nu m-am simţit femeie după aceea. În schimb, în ochii mei mi se părea că văd un bătrân — un om sfărâmat, care nu mai e surprins de nimic şi nu mai aşteaptă nimic de la viaţă, doar sfârşitul inevitabil.
Uneori, însă, în efortul disperat de a nu-mi pierde minţile, îmi aminteam de pământul din cătunul meu natal, Heoguri. Mă gândeam la crângul de mesteceni, unde solul era călduţ şi reavăn tot timpul anului, adăpostit de frunzişul bogat, verde-crud. Copil fiind, mâncam pământ de-acolo. Îmi 58
plăcea să-i savurez textura, deopotrivă delicată şi aspră, gustul îmbietor, ca de nucă, sub care se ascundea o notă neaşteptată, amară, metalică. După
moartea tatei, după ce-l îngropaserăm în crângul de mesteceni, mă lăsasem de mâncat pământ. M-am apucat din nou abia când eram la Staţie, când s-a petrecut prima moarte în rândul fetelor pentru confort. Soori a fost prima: o copleşise dorul de casă. În ajunul morţii ei, am simţit impulsul de a mânca pământ de la Staţie, sperând c-o să-mi poarte simţurile spre lumea exterioară cândva familiară, spre crângul de mesteceni din locurile natale.
Dar solul din Semarang nu semăna deloc cu cel din Heoguri. Era prea fin, prea catifelat, cu o textură ca a prafului sau a cretei, fără amăreala înţepătoare, metalică, după care tânjeam.
Când mâncatul pământului nu-şi făcea efectul, mă furişam în refugiul altcuiva, mă pierdeam în poveştile lui Yongmal, amăgindu-mă cu fantezia că-i trăiam copilăria, indiferent cât de efemeră avea să se dovedească. În timpul acestei escapade imaginare, deveneam ea, fiica iubită în viaţa căreia nu existase răul până să ajungă la Staţie, şi inventam un deznodământ alternativ la povestea ei, în locul morţii în acest loc: întoarcerea la tatăl cu ochi blajini şi mama cea zdravănă, în braţele iubitului mlădios, care o aşteptase în tot acest timp.
Realitatea nu era la fel de frumoasă ca poveştile pe care ni le spuneam în taină noaptea.
Unele dintre noi au rămas însărcinate, iar pruncii ne-au fost smulşi din pântece, cu tot cu uter. În mod miraculos, am supravieţuit operaţiei, dar niciuna dintre noi n-avea să mai poarte copii.
Căderea lui Soori ne-a făcut să ne întrebăm cine avea să urmeze. Soori a fost prima care a pierdut contactul cu realitatea. A început să le spună
tuturor soldaţilor Appa, „tati” în coreeană, turuind întruna fără noimă
despre familia ei, cu o voce de copiliţă care-ţi dădea fiori, slobozind adesea chicoteli înecate, guturale. Părea să fi uitat japoneza, nu mai era în stare să
reacţioneze deloc la ce i se spunea în limba asta, nici măcar la numele ei japonez, Saori. Când era trează bolborosea necontenit în coreeană şi, într-o zi, ofiţerul Kaneda s-a hotărât s-o reducă la tăcere. Mai întâi, vârându-i ţeava pistolului pe gât. Apoi, făcându-i praf maxilarul inferior cu mânerul.
Ştiam că nu are şanse de supravieţuire. Însă n-au luat-o de-acolo. Au lăsat-o să zacă la intrarea în Staţie, sub ochii noştri. A durat aproape două
zile — cu respiraţia poticnită, scoţând un gângurit ca de bebeluş, cu jumătate de faţă turtită, străbătută de firicele de sânge, scuturată când şi 59
când de spasme — până când, sângerând lent şi necontenit, corpul ei n-a mai scos niciun sunet.
Apoi, într-o zi, Mija s-a prăbuşit la pământ, ducându-şi mâna la burtă. Cea mai mică dintre fetele de la Staţie, o dulceaţă, Mija era ultima pe care ne-am fi dorit s-o pierdem. Dar fusese doborâtă de un junghi în vintre. În zorii zilei cu pricina a gemut întruna, făcută ghem pe jos ca un crevete. I se prelingeau firicele de sânge pe picioare, până la genunchi. Când au luat-o Jobasan şi un sanitar, multe dintre noi plângeau, Yongmal cel mai înverşunat, desigur.
După o jumătate de oră, Mija s-a întors — ţinându-se în continuare cu mâinile de burtă, cu umerii căzuți, dar zâmbitoare. S-a dovedit, spre marea noastră uşurare, că Mija nu avea nimic grav: era primul ei ciclu, avea pentru prima dată crampe menstruale. Yongmal a strâns-o în braţe preț de zece minute, fără o vorbă. Mija avea doisprezece ani.
Însă îngerul morţii a coborât asupra altei fete. Nami, la o lună după aceea.
Nami, cea mai inteligentă dintre noi, fata care vorbea cel mai bine japoneză, micul geniu care-şi dorea să devină prima doctoriţă din orăşelul ei după ce-avea să se termine războiul. I se tot umflase burta şi sângera de săptămâni întregi. Când a leşinat, din cauza temperaturii, sanitarul a luat-o, doar ca s-o aducă înapoi după o oră, pe jumătate conştientă şi cu dureri mari. Orice i-o fi făcut sanitarul, nu i-a ameliorat starea, ba poate chiar a înrăutăţit situaţia.
Nami a murit o săptămână mai târziu, cu o pată de un negru-vineţiu între picioare, de culoarea cerului când e furtună.
Pe măsură ce războiul se lungea, amorţindu-ne speranţele deja măcinate, actele de cruzime ale soldaţilor se înteţeau. Violurile erau însoţite de bătăi şi tirade pline de invective. Iar pacea noastră nocturnă, oricum firavă, era tulburată de vizite mult mai frecvente din partea unor ofiţeri beţi, care se puneau pe urlat. Le miroseam teama — o undă de slăbiciune ascunsă sub faţada durităţii. Doar prin asta păreau să mai aibă ceva cât de cât omenesc.
Într-o noapte, ofiţerul Kaneda a venit la mine, beat în ultimul hal.
— Dezbracă-mă, Kaiyo, mi-a spus, pe un ton surprinzător de blând.
Ştiam ce vrea: să joc rolul concubinei duioase, să-l dezbrac de hainele care duhneau a război, să-l spăl pe picioare, alinându-i oboseala, ducându-l cu zăhărelul şi spunându-i că totul avea să se termine cu bine. Am refuzat.
— Nu vreau, i-am zis.
