Mult mai încolo în decursul războiului, clădirea a fost reconvertită şi finalizată sub forma unei şcoli moderne, unde visau să-i transforme pe mucoşii coreeni în apărători loiali ai Imperiului Japonez.
Şi acum — Casa. Un cămin pentru douăsprezece femei fără adăpost, deşi numărul tindea să fluctueze. Conform gardianului coreean cu figură de bufniţă, casele lor adevărate fie fuseseră distruse de război, fie deveniseră
mai puţin primitoare ca urmare a propriilor înşelătorii.
— În timp ce se declarau susţinătoare ale Sudului iubitoare de libertate, m-a lămurit, primeau pe gratis saci de orez de la comunişti pe uşa din spate.
Acum li s-a dat o a doua şansă, aici la Casă, să-şi slujească adevărata patrie oferindu-şi serviciile soldaţilor celui mai important aliat al ţării lor, forţele americane, eroii care au venit să ne salveze din ghearele comuniştilor.
Gardianul a accentuat că sănătatea femeilor era un aspect prioritar, deoarece putea afecta direct sănătatea soldaţilor americani care se perindau pe-acolo.
— De-asta avem şi camerele de la etaj, unde încercăm să eliminăm orice semne incipiente ale bolilor transmisibile.
Etajul era locul căruia i se datora porecla Casei şi tot acolo am văzut-o pentru prima dată pe Jenny. Numele ei adevărat era Jae-soon, dar toţi soldaţii îi spuneau Jenny. Cu timpul, aşa am ajuns să-i spunem şi noi. I-am văzut trupul dezgolit de la început: cu sternul ieşit în afară şi cu degetele de la picioare întoarse înăuntru, părea o pasăre de talie mare. Spre deosebire de celelalte femei, nu-şi lăsa niciodată privirea în pământ. Fără ruşine, căuta mereu privirea mea şi a medicului american pe toată durata controlului, ca şi cum se străduia să descifreze vreun cod secret dincolo de gesturile noastre. Mă stingherea. Aveam senzaţia că mă citeşte, că a dibuit cumva tricksterul din mine, dincolo de masca mea bărbătească. În mintea mea, am catalogat-o drept Jenny ochi-de-şoim. În fişa pe care o ţineam în mână, am trecut-o drept aptă.
Jenny a fost singura femeie care a încercat să evadeze din Casă, deşi fără
succes. Într-o noapte, m-a trezit gardianul, somându-mă să dau alarma. A urcat în fugă la etaj şi m-am luat după el. Pe fereastra cu zăbrele am văzut-o pe Jenny. Reuşise cumva să ajungă până în curtea din spate şi acum fugea, 46
desculţă, spre pădure. Am văzut un soldat, şoferul de camion, ţinându-se după ea cu paşi mari, relaxaţi.
— Fugi, păpuşă, fugi! i-a strigat, printre hohote de râs, ţinându-şi cu o mână pantalonii, cu şliţul pe jumătate desfăcut.
În curând au dispărut, aproape în acelaşi timp, în bezna din pădure. Când s-au întors, Jenny a fost trimisă imediat la etaj. Şi-a petrecut următoarele trei zile acolo, într-un colţ cufundat în penumbră al Camerei Maimuţelor, cu venele de la coapse umflate, aproape înnegrite, de la cocktailul de medicamente pe care i le-au injectat cu forţa, iar ţipetele ei reverberau în toată Casa, precum vaietul neîncetat al unei banshee10 .
Jenny îmi amintea de o prietenă de pe vremuri. O admiram şi o compătimeam deopotrivă din cauza asta. Mi-ar fi plăcut să am curajul, nesăbuinţa ei. Dar m-am întrebat dacă exista, realmente, vreo cale de scăpare din Casă.
M-am gândit că şi eu evadasem.
Înainte de Casă, existase Staţia, locul care mă vlăguise şi-mi nimicise adolescenţa.
Maidanul plin de gunoi sau etajul alocat măcelăriei, unde memoria exista doar în frisoane şi frânturi.
Staţia, pe scurt; Staţia de Confort, spre a-i da numele complet.
Am învăţat pe pielea noastră sensul cuvântului confort. Un grup de adolescente coreene care făceau foamea şi care şi-au părăsit ţara natală, plecând spre Japonia. O fabrică, ne promiseseră. Nu o fabrică unde se produceau obiecte, s-a dovedit, ci o fabrică pentru bărbaţi, soldaţi japonezi, în jungla Semarangului, printre ţânţari, sânge şi transpiraţie care duhnea a rugină.
Soldaţi, zi de zi. Treji sau beţi. Uneori, fără un ochi sau cu vârful unui deget retezat. Cu mâinile unsuroase. Unsuroşi de la transpiraţie. Sperma, sărată ca un peşte, care picura. Mai întâi, ţipetele. Apoi tăcerea capitulării.
Lăsau opiumul, penicilina, mercurul să ne plutească prin vene. Ne băteau, apoi ne susurau un cântec de leagăn. Fetele au murit pe capete. De malarie.
Din cauza bătăilor sau sufocate. Şi de toate acele boli care îţi vopsesc în negru sau vineţiu chestia dintre picioare. Din cauză că le fusese furat uterul, fără anestezie totală, în timp ce priveau cu ochii întredeschişi boţul cald încă, smuls din corpul lor, un pumnişor încleştat, scăldat în sânge.
Sinuciderea era un vis care ne era interzis.
10 Personaj din folclorul irlandez, despre care se credea că prevesteşte moartea.
47
La Staţia de Confort am întâlnit-o pe Yongmal. Posesoarea pseudonimului meu: un nume bizar, de fapt, care combină ideogramele pentru dragon şi cal
— două semne rareori folosite într-un nume de fată. Yongmal era bufonul, clovnul. Povestitoarea care nu ne lăsa să dormim noaptea. Nu reuşeau niciodată să-i închidă gura, nici măcar după ce au lăsat-o fără doi dinţi din faţă. Odată ce se dădea stingerea, începea să şuşotească, suflându-ne poveşti în ceafă. Cuvintele îi ţâşneau de pe buze: cum o chema pe mama ei, cum ofta cu gândul la tatăl ei, anul când i s-a născut primul ponei, ziua când i-a venit pentru prima dată menstruația, primul vin pe care l-a gustat, poveşti trase de păr despre cum mergea la călărit şi iubiri copilăreşti, toată dulceaţa şi nerozia copilăriei, poveşti de-acasă. Eram îndrăgostite de zâmbetul ei ştirb, de chicotelile ei. În fiecare noapte, prin poveştile ei, ne oferea un spectacol pe cinste şi dobora zidurile casei.
Ideea de „acasă” începea să se estompeze în noi în locul acela, dar Yongmal o ţinea în viaţă. Deşi a murit în Staţie, ar fi vrut ca eu să
supravieţuiesc. Ar fi vrut să scap din locul ăla blestemat şi să mă întorc acasă. Pe undeva, a avut noroc, mi-am zis, pentru că ea n-avea să afle niciodată că locul pe care îl numea acasă dispăruse, mistuit de un nou război; n-avea să afle niciodată ce însemna să fiu aruncată din nou între aceiaşi pereţi, fix de mâinile care mă salvaseră: de mâinile Aliaţilor, ale soldaţilor americani, care puseseră capăt în mod spectaculos Războiului din Pacific.
Odată cu trecerea timpului, m-am lămurit de ce îmi oferiseră acest post, de interpret şi administrator neoficial al Casei. Mă vedeau ca pe un băieţel, niciodată ca pe un bărbat, astfel că era puţin probabil să mă dovedesc un cotoi dornic să-şi pună labele murdare pe carnea păstrată pentru ei, pe proviziile din vreme de război rezervate yankeilor. Erau chitiţi s-o ţină cât mai neprihănită, să menţină aceste corpuri deţinute de armată sănătoase şi funcţionale. Probabil își închipuiau că de-acum Casa era în siguranţă, cu tot cu secretul ei. Nu ştiau că lăsaseră să pătrundă o gânganie acolo — una primejdioasă, cu dinţişori ascuţiţi, care rodea încet pe la colţuri.
În cele trei zile cât Jenny a fost ţinută sub cheie în Camera Maimuţelor, mi-a revenit misiunea de a o supraveghea, de a mă asigura că n-o să fugă din nou sau că n-o să moară. În cea mai mare parte a timpului nu era pe deplin conştientă, nu era în stare decât să geamă sau să ţipe. În rare momente, însă, când lăsa să transpară eul ei adevărat, stăteam de vorbă. Oricât de mult m-ar fi atras, eram înspăimântată de ea: ştiam unde avea s-o ducă îndrăzneala ei.
Mai asistasem la asta şi nu-mi permiteam să mai pierd pe cineva. Şi totuşi 48
stăteam de vorbă. Şi îi aduceam pe furiş mâncare şi apă în plus. Eu mai mult ascultam, ea era cea care vorbea. Deşi aveam şi eu poveşti de spus, am încercat să-mi ţin gura — ştiam că e mai bine pentru amândouă. Ca şi Yongmal, Jenny vorbea mult despre locurile natale. Mi-a povestit, de asemenea, cum ajunsese la Casă: nu fusese nevoie de mare lucru, doar de doi saci de orz.
— Surioarele mele făceau foamea de zile întregi, aşa c-am acceptat cu dragă inimă proviziile de la ei şi m-am trecut pe listă. De unde naiba era să
ştiu ce înseamnă Namrodang11? a urlat. O fetişcană care n-avea voie nici măcar să se apropie de poarta şcolii?
Cu timpul, m-am obişnuit cu programul zilnic din Casă — Jenny m-a ajutat, de asemenea, să învăţ toate dedesubturile. Doi medici veneau în vizită: unul coreean, celălalt american. Cel coreean venea mai des, de fiecare dată însoţit de o infirmieră şi cu o trusă plină de ace şi fiole. Albul venea doar o dată la câteva săptămâni. El nu se implica niciodată direct în tratament: venea, mai curând, ca observator, citea fişele şi consemna evoluţia pacientelor, favorabilă sau nefavorabilă. Şi, o dată pe lună, întocmai cum procedau la Staţie, scoteau toate femeile din clădire, le urcau în camion şi le duceau la spitalul militar din oraş, unde erau supuse unui control mai amănunţit.
Ştiam unde ţin materialele medicale. Erau stivuite în spaţiul de depozitare improvizat de la etaj, aproape de uşa Camerei Maimuţelor, la care nu aveam acces. Gardianul coreean care patrula noaptea ţinea mereu cheia la el. Mi-am dat seama că nu avea niciodată încredere totală în mine, când venea vorba de fete sau de bunurile de valoare. Nu mă deranja: eram un hoţ de buzunare înnăscut, supravieţuisem războiului, fără ruşine, prin furtişaguri. Nu încercam să fur doar căldura altor trupuri, le luam şi bunurile de valoare. Alimentele, banii, medicamentele — orice. Orice ţineau ascuns la piept mă ajuta să supravieţuiesc de la o zi la alta.
Iar otrava nu-mi era străină — deloc. Era un chip pe care-l întrezăreşti în mulţime, un chip cunoscut, care-ţi zâmbeşte complice. Sau o santinelă
mititică, stând de strajă în dreptul buzunarului meu plin de secrete sumbre.
Împreună cu tine, am doborât deja doi bărbaţi, îmi şoptea glasul ei la ureche.
