Mamei i-a luat trei zile să-şi vină pe deplin în fire. Şi, în cea de-a treia noapte, a trebuit să asist din nou la spectacolul îngreţoşător: monstrul culcat cu mama în pat, agăţându-se de ea ca o lipitoare lihnită, înconjurându-i strâns gâtul cu braţul.
M-am uitat lung la cum dormeau amândoi. Şi am simţit acel dispreţ care-mi sfârteca măruntaiele.
Pe chipul senin al monstrului se citea o urmă de rânjet. „O am pe mă-ta”, părea să-mi şoptească, pe un ton prefăcut copilăros, plin de venin, ca şi cum ar fi fost frăţiorul lacom pe care nu-l avusesem niciodată. „E a mea. Îmi aparţine. N-o să mi-o smulgi niciodată din mâini.”
Şi, pentru prima dată în viaţă, am simţit dispreţ şi la adresa mamei. O
uram pentru că nu era în stare să se scuture de braţul diavolului, o uram pentru că era aşa de neputincioasă.
Mi-am dat seama, în momentul ăla, ce trebuia să fac. Datoria pe care o aveam de îndeplinit până nu apuca monstrul să sugrume cu totul lumina strălucitoare din fiinţa mamei, până nu-mi înăbuşea iubirea faţă de ea.
Am fugit din nou afară, prin întuneric şi umezeală. Am pornit glonţ spre crângul de mesteceni, unde aveam să mă simt mai în largul meu decât la noi acasă. Locul acela plin de verdeaţă unde-şi duceau vieţile ursuze muşchiul şi ciupercile, locul unde ştiam sigur că se găsea pământul ideal.
Dar de data asta nu venisem după pământ. Căutam un miros.
Un miros ca de gunoi lăsat să dogorească la soare, uşor dulceag şi dezgustător. Un miros de ulei de susan rânced şi boabe de soia fermentate.
Căutam aluna-şarpelui — planta de sanak. Buruiana care-şi datora numele mirosului ei aparte: rubedenia otrăvitoare a plantei medicinale sawha, floarea-şarpelui.
Doar persoanele cu un simţ rafinat al gustului şi al mirosului, ca mine şi ca mama, puteau recunoaşte caracterul ei otrăvitor.
Însă doar eu eram în stare să fac ce trebuia făcut: excesul de compasiune al mamei nu i-ar fi îngăduit s-o facă. Aşa că, până la urmă, aveam măcar un lucru pentru care să-i mulţumesc tatei: în fond, chiar eram fiica lui şi aveam în comun cu el sângele care ne zvâcnea în vene. Iar sângele lui în mine avea să contracareze excesul de compasiune moştenit de la mama, nelăsându-mă
37
să dau dovadă de milă faţă de diavol, care nu merita mila mea, acel demon cu răsuflarea duhnind a băutură pe care mă pregăteam să-l exorcizez.
Ceva mai târziu în viaţă am auzit că toţi ucigaşii au, din perspectiva lor, motive întemeiate pentru crimele pe care le comit. Nici eu nu făceam excepţie: credeam că decizia mea poate fi justificată, dacă nu iertată. Şi, drept să spun, nici măcar nu simţeam cine ştie ce vinovăţie.
Dar cred că diferenţa dintre mine şi un ucigaş psihopat este faptul că
măcar eu am avut un sentiment de vinovăţie pentru că nu mă simţeam vinovată. Pe deasupra, nu mi-a plăcut procesul în sine. Din câte am auzit, pentru un psihopat totul se reduce la proces, la a asista la suferinţa şi moartea victimei.
Eu n-am vrut să-l privesc cum moare, indiferent cât de tare îl detestam.
Aşa că i-am pregătit masa dis-de-dimineaţă şi apoi am scos-o pe mama din casă într-o expediţie prelungită după ciuperci. Ne-am întors spre sfârşitul după-amiezii.
Priveliştea care ne-a întâmpinat n-a fost una prea frumoasă.
Buzele lui, spuzite cu sânge şi spumă, erau de un roz-orbitor. Şi ochii băteau în rozaliu, negrul nu se mai vedea deloc. Bulbucaţi şi injectaţi, au rezistat îndărătnic încercărilor mele de a-i închide. Până la urmă i-am scos vesta matlasată şi i-am acoperit faţa cu ea.
Mama nu era proastă. Şi-a dat seama imediat ce se întâmplase. A fost ca în transă două zile, refuzând să-mi vorbească. Dar ştiam că totul avea să fie bine până la urmă — aveam nevoie doar de un pic de timp să lăsăm noua realitate să se aşeze.
Nu puteam să-i facem înmormântare, aşa că aveam să le spunem sătenilor c-a plecat din nou la vânătoare de balene. În a treia noapte, când s-a cufundat întregul cătun în beznă, i-am înfăşurat cadavrul într-un sac de cartofi, l-am târât amândouă până în crângul cu mesteceni şi l-am îngropat acolo, cât de adânc am putut.
În drum spre casă, mergând greoi una lângă alta, în tăcere, m-am întrebat cât o să dureze până i se va duce carnea de pe oase. Datorită căldurii şi umidităţii solului aflat la adăpostul păduricii dese de mesteceni, m-am gândit că în scurt timp o să devină una cu pământul. Deoarece nu-l despărţea decât pânza de sac de pământ, poate că n-avea să dureze nici jumătate de an.
Mi-am imaginat chipul lui sub pământ, ochii închişi uşurel. Probabil că
obrajii şi buzele aveau să se descompună primele, îmbiind ţărâna să-i pătrundă între fălci, ca şi cum mânca pământ. Fragmentele descompuse de 38
carne, căzute de pe schelet, se vor contopi cu solul, murdărind, întinând pământul meu desăvârşit.
Apoi, cu ochii minţii, mi-am văzut cea mai mare temere prinzând viaţă.
Mi-am afundat mâinile în pământul neted de sub mesteceni, apucând un pumn ca să-l duc la gură. Când mi-am retras mâinile din pământ, am văzut cum mi se înnegreau degetele de la sângele tatei.
Şi în momentul acela, în momentul când am înfruntat culoarea păcatului comis, m-am lăsat de mâncat pământ.
A treia viaţă
Cum am doborât casa
1950
Rareori aveam un acoperiş deasupra capului — adesea singurul loc în care puteam înnopta erau casele abandonate, care fuseseră afectate de flăcări. Lumina stelelor cădea deasupra feţelor noastre încruntate, furate de somn. În ciuda frigului care se revărsa noaptea prin acoperişul sfârtecat, dormeam bine. Mâncam cu toţii ce găseam. Supravieţuiam.
În timpul Războiului din Coreea, noi era un concept alunecos. Putea să
însemne atât cineva din Nord, cât şi cineva din Sud, ori un comunist, ori un capitalist, nu conta de fapt. În fiecare noapte încercam să formez un noi cu un străin, un alt trup omenesc aflat lângă mine în penumbră, ca să-mi ţină de cald şi să mă apere de singurătate. Mai întâi mă ghemuiam, lipindu-mi uşurel antebraţele şi gambele de spinarea altcuiva, şi, dacă persoana nu se crispa, îmi cuibăream pântecul în zidul acela cald, înconjurându-i încet umerii cu amândouă mâinile. Spre uimirea mea, majoritatea persoanelor nu opuneau rezistenţă. În dimineaţa următoare ne certam, poate, cu înverşunare pe un fir de rădăcină de clopoţel-chinezesc; în nopţile când dormeam sub cerul liber, însă, eram doar trupuri calde care căutau şi mai multă căldură. Uneori, când ceilalţi se cufundau într-un somn fără vise, îmi strecuram mâna în buzunarele lor interioare şi şterpeleam orice bunuri de valoare găseam: bomboane, bani de argint, o sticluţă minusculă cu vreun leac băbesc contra febrei tifoide.
Îmi aminteam că avusesem discuţii despre acest război încă dinainte să
înceapă. Eram mai tânără şi naivă. Mergeam la lecţiile de engleză predate de pastorul Peltier, un misionar canadian care administra un orfelinat ce funcţiona şi ca fabrică de chibrituri în cătunul meu din nordul Coreei. În 39
timp ce ne ţinea un curs intensiv de istorie a Americii, ne-a vorbit despre un tip de război aparte, în care fraţii se întorc unul împotriva celuilalt. Războiul nu e întotdeauna o luptă între locuitorii unor ţări distincte, a subliniat Monsieur Peltier, iar tenul lui alb ca laptele s-a făcut rozaliu, ca bucile unui purceluş. Occidentalii numesc acest tip de conflict război civil, ne-a spus, iar mintea mea de copil a râs în taină de prostia albilor, de ironia absurdă de a numi fratricidul un act „civil”9, când acest „război civil” era, în realitate, mult mai brutal decât un război obişnuit.
La început, războiul a fost doar un inconvenient. Când m-am întors în comuna mea natală, după ce lipsisem ani buni, tovarăşii cu banderole roşii se infiltraseră deja în viaţa de zi cu zi a sătenilor, sâcâindu-i cu şedinţe obligatorii şi mitinguri săptămânale, somând adesea chiar şi femeile măritate să facă instrucţie ca să stea de planton. Au început să dispară
