M-am dus şi eu acolo după câteva zile. Recunoşteam forma literelor — S, E şi X, litere mari — şi le-am spus celorlalţi copii că erau în engleză, limba albilor. Oricine ar fi fost autorul, am intuit că se asigurase că scrisul va dăinui: literele erau scrise îngrijit, dar, când te uitai atent, vedeai că fuseseră
trasate de mai multe ori, astfel că păreau colorate mai curând decât scrise.
N-am crezut că fusese mâna vreunui copil. Niciun copil din sat, în afară de mine, nu era îndeajuns de isteţ să reuşească o chestie aşa de complicată, care presupunea cunoaşterea unei limbi străine.
Le-am spus că nu văzusem niciodată până atunci acel cuvânt şi că nu ştiam ce înseamnă. Nici n-am crezut că mint, deoarece nu-mi aminteam să-l fi învăţat la cursuri. Într-un cotlon al minţii, însă, deja îi dădusem de cap. Mi se părea că semnificaţia se înţelege de la sine, din felul cum arătau literele: rotunjimea senzuală a S-ului, X-ul sever, ameninţător, şi E-ul din mijloc, ca un trident gata să-şi străpungă vecinul din dreapta. Am iscodit-o pe mama, 34
ca să-mi confirme definitiv bănuiala. Spre surprinderea mea, a refuzat să
discute subiectul cu mine. Aşa că, până la urmă, a trebuit să caut în dicţionarul englezesc, un dar de la pastorul Peltier pe care mama îl ascunsese în trusa de cusut.
Pentru mine, refuzul mamei de a discuta despre asta a fost mai şocant decât cuvântul în sine: rareori îmi ascundea ceva. Doar privind în urmă, îi înţeleg intenţia: era modul ei de-a mă proteja. Cunoștea prea bine realitatea lumii în care trăiam. Heoguri era un loc în care înţelegerea unei limbi păcătoase putea deveni un păcat, în care să deprinzi o limbă străină însemna să-ţi vinzi sufletul diavolului străin.
La prima vedere, nimeni din sat nu părea să vorbească despre asta. Şi totuşi zvonurile s-au răspândit, ca un incendiu de vegetaţie tăcut, stârnind curiozitatea şi suspiciunile oamenilor, dorinţa de a arăta cu degetul. Până la sfârşitul săptămânii, ca prin farmec, ştia tot satul ce însemna cuvântul mâzgălit acolo.
Mama avea dreptate. Cuvintele au forţă. Ba chiar puteri magice.
Iar magia neagră a acelui unic cuvânt a pus stăpânire pe întregul sat.
A făcut oamenii să dispară: podul, Mecca înfloritoare a satului încă de când fusese construit, a devenit peste noapte o pustietate. Femeile, care le duceau sufertaşul cu prânzul soţilor aflaţi la muncă în orezării, apucau pe un drum ocolit, mergând astfel cu o oră mai mult. Toate mamele din sat le-au interzis copiilor să se mai joace acolo, unele ajungând chiar să-i bată când îi prindeau căscând gura la literele cu pricina. Se purtau ca şi cum podul ar fi fost blestemat. Ca şi cum ar fi fost siluit, profanat de mizeria acelui cuvânt al diavolilor străini. Ca şi cum orice fel de asociere cu el risca să te transforme într-un lepros, într-o persoană compromisă moral.
Monstrul s-a întors acasă în toiul acestei isterii, în timp ce acuzaţiile zburau de colo-colo, ca nişte pumnale nevăzute. Mama n-a zis nimic, deoarece nu voia să fie implicată în toată nebunia. Tăcerea ei n-a ajutat prea mult, dar, privind în urmă, îmi dau seama că nimic n-ar fi ajutat. Asta-i faza când vine vorba de suspiciune. Suspiciunea nu e doar o bănuială, de fapt: este convingerea ascunsă sub o mască mai potolită. N-are nevoie decât de timp şi, în cele din urmă, se va transforma în certitudine deplină.
Şi cu siguranţă n-a durat mult până când certitudinea tatei a luat o formă
bine definită.
Faptul că mai participau încă treizeci de persoane la lecţiile de engleză —
douăzeci şi doi de orfani şi opt muncitori cu normă întreagă din fabrică —
era cumva irelevant pentru el. Deși cele treizeci de persoane erau libere să
mişune prin sat când n-aveau treabă, fără constrângeri impuse de părinţi 35
băgăcioşi, n-au intrat niciodată în vizorul tatei. Ochii lui înverşunaţi au fost pironiţi, de la bun început, asupra mea şi a mamei.
Am văzut cum creştea monstrul cu ochi verzi, căpătând o formă din ce în ce mai concretă pe măsură ce-o lua pe mama la întrebări pe tema asta.
Începutul a fost blamul obişnuit, asociat cu dorinţa de a dezlega misterul: Ce soi de ţicnit ar face o mizerie ca asta? Oricine ar fi, trebuie să-l ardem de viu, mizerabilul. Dacă o laşi pe copila noastră să se apropie de podul ăla, te bat până începi să boceşti. Ai face bine să-mi spui cine e vinovatul, femeie, ştiu eu că ştii. Până la sfârşitul săptămânii, certitudinea se înfiripase deja, dezvelindu-şi dinţii ascuţiţi: Să-mi spui tot adevărul chiar acum, dară. O să fiu cumsecade şi-o să te iert, scumpo, n-o să fii pedepsită. Cum pot să te conving să
deschizi gura fără să-ţi fac nimic? Vrei să vă omor, pe tine şi pe diavolul ălaalb al tău? Asta vrei?
Şi apoi a găsit dicţionarul.
Adevărul e că, în sine, acel dicţionar englezesc cartonat nu dovedea nimic.
El știa deja că luam lecţii de engleză şi că mama mai câştiga un ban ajutându-i pe pastorii de la Preasfânta Inimă, că din asta plăteam chiria şi mâncarea, deoarece banii pe care-i câştiga el din pescuit de-abia îi ajungeau de băutură. Pur şi simplu tânjea după un catalizator vizual, oricât de mărunt, întocmai cum avusese Othello nevoie de batista soţiei lui. Când mama a negat cu înverşunare acuzaţia, a urlat la ea, întrebând-o răstit de ce trebuise să ascundă dicţionarul la fundul trusei de cusut, sub sculurile de lână şi pernuţele cu ace.
Mama n-a cedat. Tata şi-a ieşit din fire.
A prins-o de păr şi a târât-o până la pod, gesticulând cu dicţionarul, ca un predicator ambulant cu Biblia în mână — trăgându-mi un şut când şi când şi aruncându-mă cât colo, ori de câte ori încercam zadarnic să-l muşc de mână, să-l lovesc în gleznă, s-o eliberez pe mama.
— Nu vezi? Nu-ţi recunoşti propriul scris, pizdă parşivă? a întrebat-o monstrul, dând-o cu capul de contrafortul de beton.
— Nu, nu, te rog, nu e scrisul meu, se ruga mama de el.
— Nu-l recunoşti? Las, că te fac eu să recunoști, a venit răspunsul.
Şi o lovea cu dicţionarul peste faţă. Când coperta a început să se desprindă, îmbibată de sângele mamei, l-a aruncat în drum și a continuat să
dea în ea cu pumnii.
S-a oprit abia când eu şi mama n-am mai scos niciun sunet.
Şi l-am auzit şoptindu-i la ureche mamei, gâfâind:
— Dacă mă mai iei de prost, te dau pe mâna japonezilor. Şi atunci fiică-ta o să crească fără mamă. Gândeşte-te la asta.
36
Mama a rămas fără un ochi în ziua aceea, pe pod.
Iar eu mi-am pierdut ultima fărâmă de speranţă că Dumnezeu avea să ne ajute.
Din momentul ăla am ştiut că nu puteam să mă bazez pe nimeni în afară
de mine când venea vorba de viitorul nostru.
