Din când în când, corpul meu era însetat de pământ şi nu puteam decât să-i îndeplinesc dorinţa.
Dar asta nu înseamnă că mâncam pământ doar ca să-mi umplu stomacul: îi savuram gustul, izul înţepător şi textura fără seamăn pe lume. Iar capacitatea mea de a sesiza astfel de subtilităţi mi-a îngăduit să deprind arta 27
hrănirii cu pământ de la o vârstă fragedă. Ştiu că treaba asta e relativ greu de înţeles pentru non-geofagi: aceştia presupun în general că, atunci când mâncăm pământ, îl mâncăm ca nişte hiene care se îndoapă cu carne, orbite de foame.
Dar eu nu luam niciodată o îmbucătură, ci întotdeauna doar un strop, rareori mai mare decât unghia, cântărind cam cât o monedă de 10 woni de aramă. Numai astfel îi puteai savura pe deplin izul înţepător cu o tentă de rugină — puteai să împrăştii toate granulele fine pe limbă, ca să-i simţi mai uşor textura, deopotrivă delicată şi grunjoasă, în cerul-gurii.
Mereu aşteptam până găseam cel mai bun pământ. Trebuie să aibă
vâscozitatea orezului Jasmine gătit la abur, îndeajuns de cleios să poată
forma un gogoloi, dar totodată suficient de sfărâmicios să se împrăştie când sufli energic asupra lui. Umezeala în exces îl distruge, transformându-l întrun soi de mâzgă pe care gura ta s-ar putea s-o asocieze cu rahatul. Nuanţa ar trebui să fie un maroniu de ciocolată cu lapte, la prima vedere. Când te uiţi mai atent, însă, o să descoperi particule minuscule într-o varietate de culori.
Particulele fine, de culoarea castanei, alcătuiesc majoritatea, dând acelei mărgele de pământ aroma inconfundabilă, îmbietoare, de nucă. Cele negricioase sunt elementul neaşteptat, ca un cal negru care-ţi împunge limba cu copitele lui dure, lăsând în urmă un gust amărui de cafea. Granulele albe, lucioase ca nestematele, dar tari ca piatra sunt cele mai rare: îţi dau un puseu de gust fin, metalic — de parcă ţi-ar sângera buza. Combinaţia ideală
a tuturor acestor elemente putea transforma un strop de pământ în ceva divin, care ţi se topea în gură. Îmi plăcea la nebunie cum îmi luneca şi trosnea sub cerul-gurii, ca mângâierea unei limbi de pisică. Deşi ştiam că-mi ciobeşte dinţii, nu mă puteam opri.
Tata era de părere că mi se trage de la o fantomă pizmaşă. Bătrânii din sat i-au dat dreptate: au zis că de obicei era spiritul unui copil hămesit care ataca un copil încă viu, încercând să-şi potolească foamea hăpăind pământ.
Tata a zis că trebuie să-l alungăm. Aşa că, de fiecare dată când mă prindea mâncând pământ, mă snopea în bătaie. Dar nu m-a convins cu parul. N-a făcut decât să mă înverşuneze mai tare, adăugând o notă incitantă activităţii de a mânca pământ, plăcerea tainică a ceea ce ne e interzis.
Tata nu mă cunoştea. Nu aveam nimic în comun în afara sângelui care ne curgea prin vene — şi a zis-o chiar el. Era un pescar analfabet care n-a crezut niciodată în importanţa educaţiei. Trăia într-o lume a simplificărilor, capabil să vadă lucrurile doar în alb şi negru — diferitele nuanţe de gri îi scăpau. Bea doar ca să se îmbete, mânca pentru a-şi umple stomacul. Nu era în stare să aprecieze multitudinea de gusturi distincte ale mâncărurilor şi 28
băuturilor, deoarece cuvinte precum nuanţă sau subtilitate nu existau pentru el. N-avea să devină niciodată cunoscător în vreun domeniu. Nu era ca mine sau ca mama.
Mama, în schimb, era o femeie sofisticată. Avea aptitudinea extraordinară
de a distinge aromele şi mirosurile. M-a învăţat să deosebesc plantele medicinale de rubedeniile lor otrăvitoare: sawha are un miros amar, în timp ce sanak-ul răspândeşte o mireasmă înţepătoare, uşor picantă, ca boabele de soia fermentate, îmi spunea, încruntată. Mi-a arătat, de asemenea, cum să
deosebesc fructele de kaki bune de cele crude fără să pun mâna pe ele: codița unui kaki copt e maronie şi uscată, vezi, iar fructul în sine se face aproape purpuriu. Ca discipol al ei, observam şi stăruiam asupra lumii culorilor în toată plenitudinea lor, cu ochii larg deschişi ca să prind diversele nuanţe. În lumea noastră, roşul nu era niciodată doar roşu: era purpuriu, ca un kaki copt, stacojiu, ca frunzele de arţar la începutul toamnei, bordo, ca sângele stătut, cleios încă, şi ciclam, ca o vânătaie proaspătă.
Nu-i de mirare că eu şi mama aveam un vocabular bogat. Trebuia, ca să
putem descrie toate nuanţele pe care le percepeam în lumea noastră, toate culorile, aromele, mirosurile şi emoţiile distincte. Aşa că, la doisprezece ani, deja aveam un vocabular cel puţin de trei ori mai vast decât al tatei: în vreme ce el era în stare să spună doar „înfometat”, eu ştiam să spun că sunt
„lihnită”, ba chiar şi „hămesită”. Nu-i plăcea ca o fată să folosească un cuvânt pe care el nu îl înţelegea. De fiecare dată când mă auzea rostind un termen care-i suna ezoteric, o plesnea zdravăn pe mama, lăsându-i urma ciclam a unei mâini pe obraz.
Mama era o femeie desăvârşită: inteligentă, frumoasă, rafinată şi iubitoare. Însă trebuia să plătească scump pentru singurul ei cusur mărunt: excesul de compasiune. Mi-am dat seama că din cauza asta rămăsese măritată cu un beţivan bătut în cap ca tata: doar mânată de jeong — acel sentiment parşiv de ataşament, acea milă irosită. Ea provenea dintr-o familie înstărită. Tatăl ei fusese un doctor renumit, specializat în medicină
orientală, din Seul, de la care învăţase să scrie şi să citească, să savureze literatura şi gastronomia, să aleagă buruienile potrivite pentru tratarea a mii de boli. Dar ocupaţia japoneză răsturnase totul cu susul în jos: tatăl ei fusese acuzat c-ar fi făcut parte din mişcarea de rezistenţă coreeană, iar japonezii îi luaseră tot ce poseda. Temându-se că şi-ar putea pierde şi fiica, tatăl ei o măritase cu un fiu de ţăran din nord, cât mai departe de Seul. Nu şi-a mai revăzut părinţii: au murit amândoi în închisoare. Şi, la scurt timp după
aceea, m-a avut pe mine.
29
Locuiam în Heoguri, un sătuc de fermieri aflat la nord de Phenian, aproape de suburbii. Heoguri nu semăna deloc cu centrul Seulului, unde avusese acces la biblioteci şi la teatre, dar mama a ştiut întotdeauna să vadă
jumătatea plină a paharului. În sezonul de vânătoare a balenelor sau de pescuit la ton, tata era plecat pe mare cu lunile şi acele luni de absenţă a tatei erau cele mai fericite din copilăria mea. Eu şi mama mergeam pe jos până la Preasfânta Inimă, un orfelinat care funcţiona şi ca fabrică de chibrituri, aflat la hotarul dintre Phenian şi provincia Pyonganul de Sud.
Presfânta Inimă a fost una dintre primele clădiri moderne din zona de nord.
Şi, în cătunul nostru mărunt, cu căsuţe cu acoperiş de stuf, această fortăreaţă
de beton cu trei niveluri domina tot, cu silueta sa impunătoare, cu linii ascuţite, de un gri tern. Orfelinatul fusese fondat de misionari canadieni, iar mama mai câştiga un ban ajutându-i cu una-alta şi cu treburile casnice. Dar banii nu erau principalul obiectiv: eu şi mama luam lecţii de engleză alături de orfani şi de muncitorii din fabrică. Profesorul nostru de engleză era pastorul Arnaud Peltier, un misionar canadian din Québec, care vorbea fluent şi franceza, şi coreeana. Mi s-a tăiat răsuflarea preţ de câteva secunde când l-am văzut pentru prima dată: era primul occidental pe care-l întâlneam, primul om care nu avea ochii căprui-închis sau părul drept şi negru ca pana corbului. În creştet i se înălţau flăcări mistuitoare, încreţite în arşiţa lor stacojie. Un roşcovan creţ, după cum se descria chiar el. În ciuda aspectului straniu, l-am simpatizat aproape instantaneu. Era un călător pasionat şi o enciclopedie ambulantă, în stare să ne spună poveşti interminabile din cealaltă parte a globului. Îmi plăceau la nebunie istorioarele din Vechiul Testament, mai ales cele despre Samson şi Arca lui Noe, şi aproape orice de Shakespeare, pe care îl consideram un povestitor pe cinste, care-şi însuflețea mereu piesele cu teme precum moartea, dragostea şi trădarea, ca în Romeo şi Julieta sau în Othello. Aşadar, prin intermediul acestui străin cu capul înveşmântat în flăcări, aflat în turnul lui sumbru de ciment tern, eu şi mama călătoream în lumea întreagă.
Unii dintre consăteni ne ponegreau, susţinând că, învăţându-le limba, ne vindeam sufletele diavolilor străini. Mama mi-a spus să nu-i bag în seamă. A zis că oamenii din sat nu înţeleg importanța limbajului.
— Cuvintele nu sunt doar cuvinte, scumpo. Sunt mult mai mult decât simple unelte menite să-ţi exprime intenţia. Cuvintele în sine îţi pot afecta modul de a gândi şi, cu ajutorul lor, poţi influenţa modul altora de a gândi.
Nu circulă niciodată într-o singură direcție.
30
Deşi nu i-am priceput pe deplin spusele, am încuviinţat cu înflăcărare, simţind că-mi creşte inima de mândrie. Nu mi-aş fi putut dori o mamă mai deşteaptă.
— Poţi să le consideri o armă discretă, draga mea. De ce crezi că tati se simte rănit când foloseşti cuvinte pe care nu le pricepe? Înţelegi?
Am încuviinţat din nou, deşi m-a agasat cuvântul rănit. Ce ironie — tata se simţea rănit, deși el o pedepsea constant pe mama? Dar n-am vrut s-o contrazic, aşa că n-am comentat. Şi am continuat să merg la lecţiile de engleză; nu fiindcă le-aş fi considerat o armă importantă, ci pur şi simplu pentru că îmi plăceau.
Mama a fost, totodată, singura persoană din lumea întreagă care mi-a zis că nu-i nimic dacă mănânc pământ. A zis că avem cu toţii gusturi diferite şi că unii dintre noi ne formăm uneori câte un gust neobişnuit.
— Dar neobişnuit nu e totuna cu greşit, scumpo, a adăugat, cu ochii zâmbitori ca două semiluni.
Am întrebat-o ce soi de ciudăţenii mâncau alţii.
— Pastorul Peltier mi-a spus că în Franţa oamenii mănâncă melci ca delicatesă! mi-a răspuns, încruntându-se ca un copil care se uită la varza fiartă din farfurie.
— Dezgustător! am şoptit, ducându-mi amândouă mâinile la gură şi imaginându-mi cum îmi alunecă pe gât creatura învelită în mâzgă lucioasă, ajungându-mi până în stomac.
