Apoi m-am hlizit un pic, simţindu-mă uşurată şi mult mai puţin bizară.
Mama s-a hlizit şi ea cu mine, apoi mi-a spus că nu-i nimic dacă mănânc pământ, atât timp cât nu-mi dăunează, c-o să depăşesc până la urmă faza asta, întocmai cum lăsasem în urmă hainele de copil şi crizele de nervi de când eram mică.
Dar tata nu era de acord. El a descoperit un mod propriu de a rezolva problema şi s-a apucat să-l impună. Şi, ca întotdeauna, nu i-a trebuit aprobarea nimănui.
Cel care i-a dat ideea a fost un docher nenorocit — un muncitor prăpădit, la fel de necizelat şi bătut în cap ca tata. O persoană complet necunoscută, care nu ştia absolut nimic despre mine.
Tata s-a împrietenit cu imbecilul ăsta când au aruncat ancora în apropiere de Busan — în timp ce băteau împreună bordelurile şi cârciumile ordinare din port, fără îndoială. S-a dovedit că docherul ăsta boşorog avea o soră mai mică, care mânca şi ea pământ. A zis că începuse să ronţăie pământ pe când era doar o fetiță, apoi, cu timpul, ajunsese dependentă de-a binelea, înfulecând pământ cu pumnul în fiecare zi. Lucrurile s-au agravat. A început 31
să mănânce şi alte chestii bizare, cum ar fi pânze de păianjen, larve de cicade, ba chiar şi propriile excremente, cufundându-se din ce în ce mai tare în nebunie, până când n-a mai interesat-o să se îmbrace şi nici măcar să
vorbească omeneşte.
I-a destăinuit tatei remediul pe care el nu-şi permisese să i-l ofere surorii lui. Goot — un ritual de exorcizare oficiat de un şaman.
Tata nu ne-a spus nimic mie şi mamei. Am aflat ce se întâmplă abia când şi-a făcut apariţia şamanul în roba lui lucioasă de mătase, învârstată în nuanţe orbitoare de roşu, galben şi albastru. Dar tata mă legase până să vină
şamanul, conștient că s-ar putea să fug în pădure dacă ştiam la ce chinuri avea să mă supună.
Am fost aruncată în mijlocul curţii din spate, legată fedeleş ca un pui pe care te pregăteşti să-l scufunzi în apă fierbinte, înconjurată de zeci de oameni din sat, cu ochii scânteindu-le de entuziasm în aşteptarea spectacolului. L-am văzut pe tata între ei, cu o expresie impasibilă, inert ca un picior de lemn. O ţinea strâns pe mama. Cu mâinile prinse la spate, ea i se zbătea în braţe, plângând înfundat.
Soarele nemilos de la amiază mă izbea drept în creştet, de mă treceau toate apele. Cei trei bărbaţi cu care venise şamanul şi-au început incantaţiile, cu vocile din ce în ce mai ridicate, ascuţite şi apăsătoare, ca vaierele unor bocitoare, iar gongul, toba şi fluierul din lemn de salcie, în cacofonia lor stridentă, mi-au spart timpanul.
Când s-a oprit muzica, a apărut şamanul, cu câte o sabie lungă, scânteietoare, în fiecare mână, psalmodiind la rândul lui într-un registru mai înalt, ca un cotoi care zbiera, acoperind urletele corului. A şuierat la mine.
M-a scuipat. Şi m-a blestemat pe cel mai ameninţător ton cu putinţă, cu o voce prefăcut copilăroasă inundată de venin. Am simţit că mi se cutremură
oasele şi mi s-au umplut ochii de lacrimi fierbinţi.
Apoi s-a apropiat tata de mine. Avea braţele larg deschise, dar expresia îi era tot indiferentă. Am văzut un cuţit sclipindu-i în mână şi mi-a tăiat legăturile de la mâini şi de la picioare. De îndată ce mi-au fost eliberate membrele, am simţit o greutate zdrobitoare în spate. Ridicând privirea, l-am văzut pe tata în cârca mea, aproape strivindu-mi pieptul şi coapsele cu genunchii. Mi-a legat mâna dreaptă de coapsa dreaptă. Apoi mi-a prins mâna stângă, mi-a tras-o peste cap şi mi-a imobilizat-o la pământ, cu palma în sus.
Şamanul a venit nonşalant spre mine. A lăsat una dintre săbii din mână.
Mi-a fluturat-o pe cealaltă pe deasupra capului, descriind mişcări circulare, 32
ca şi cum ar fi trasat o literă în aer. Apoi, cu vârful sabiei, mi-a despicat palma.
Prin pâcla în care se învolburau arşiţa, mirosul înţepător al propriei transpiraţii şi lacrimile care-mi şiroiau, am văzut cum îmi ţâşnea un lichid alburiu, vâscos, din tăietura din palmă. Răspândea un miros acru, ca de vomă. M-am uitat, neputincioasă, cum curgea în cheaguri tulburi, mânjind pământul — până când am văzut negru dinaintea ochilor.
Mi-am venit în fire în creierii nopţii, simţindu-mi trupul înfrigurat şi jilav.
M-am uitat la mâna stângă. Învelită în mai multe straturi de pânză de sac, arăta ca o mănuşă de box improvizată, de un bordo murdar, din cauza sângelui cleios.
Tata şi mama dormeau buştean. Tata sforăia domol, răspândind o duhoare de băutură. Cu un braţ înconjurase gâtul mamei. Ea avea faţa umflată, cu dâre uscate de lacrimi.
M-am furişat afară, în bezna nopţii, simţind că n-am aer, gâfâind ca un boiștean pe uscat. Am ţinut-o într-o fugă până în crângul de mesteceni de la hotarul de sud al satului, refugiul în care puteam reflecta în taină, unde crengile noduroase şi frunzele bogate, de culoarea muşchiului, ţin solul umed şi călduţ tot anul, îmbiind ferigile, ciupercile şi buruienile otrăvitoare să-şi ducă viaţa lor ursuză acolo. Ştiam sigur că o să găsesc pământ fin, de culoarea ciocolatei cu lapte, pământul desăvârşit.
În crângul adâncit în penumbră, am făcut ceva ce nu făcusem niciodată
până atunci.
Am îngenuncheat, mi-am afundat degetele în pământul fin ca mătasea şi l-am prins în mână. Mi-am îndesat un pumn — nu doar un strop — de pământ în gură şi l-am înghiţit fără să-i simt gustul. Mi-am îndesat pumn după pumn pe gât, iarăşi şi iarăşi —, până când mi-a zvâcnit inima, slăbind gheara din piept.
După ce criza a trecut, am ridicat capul, făcând eforturi să mă concentrez.
Am văzut dinaintea mea o moviliţă de pământ regurgitat, cu scânteieri de jad de la fiere, expresia dispreţului şi a urii mele mistuitoare la adresa monstrului cu care n-aveam nimic în comun în afara sângelui care-mi zvâcnea în vene. Dacă i-ai fi despicat inima, n-ai fi găsit decât beznă.
La o lună după aceea, monstrul a plecat de-acasă: era sezonul de vânătoare a balenelor, ceea ce însemna că avea să stea luni întregi pe mare, departe de noi. Silite să-l conducem, eu şi mama am rămas o vreme la intrarea în sat, făcându-i din când în când cu mâna când se întorcea cu fața 33
spre noi — ca şi cum voia să ne cântărească supunerea în funcţie de cât rămâneam acolo.
Urmărindu-l cum se îndepărtează, până când s-a transformat într-un fir de praf, m-am rugat pentru prima dată în viaţă. M-am rugat Dumnezeului canadian, singura forţă care crease şi controla lumea, pe care pastorul Peltier îl ridicase în slăvi cu înflăcărare în poveştile lui interminabile.
Te rog, fă să nu se mai întoarcă niciodată! Şi atunci o să-ţi fiu ucenică peveci.
Limba Dumnezeului alb a fost ceea ce a declanşat începutul sfârşitului.
Culmea ironiei e că a fost de-ajuns un cuvânt: doar un cuvânt, dintr-o singură silabă, din doar trei litere.
Argumentul decisiv a fost că erau litere englezeşti.
SEX
Sătenii au descoperit cuvântul scris pe contrafortul de beton de sub podul Heogu. Era singurul pod modern din comună — canadienii îl construiseră odată cu fabrica de chibrituri; deşi micuţ, îl folosea toată lumea din sat, inclusiv fermierii care făceau drumul zilnic spre orezărie cu boii şi copiii care trăgeau câte un pui de somn sub bolta podului, adăpostindu-se de soarele dogoritor de la amiază.
Mai întâi l-a văzut un băieţel: cuvântul misterios scris cu litere ca funingea, probabil cu cărbune, fiecare literă fiind cât trupuşorul lui firav.
Apoi l-a arătat prietenilor şi părinţilor lui, ţinând morţiş să afle ce înseamnă.
