bizar cu o steluţă.
Yong a inspirat adânc. Apoi s-a uitat lung la mine, cu un aer rugător, aşteptând o anumită reacţie pe care eram prea intrigat ca să i-o pot oferi.
— Nu pricepi?
A oftat.
— Era făcut de comunişti, futu-i! Scârba naibii e de fel din Nord.
Tăcere — tăioasă ca o lamă.
25
Mi-a apărut în fața ochilor un elefant: un adevăr imposibil în chip de elefant, aruncat dinaintea mea fără menajamente, cu un posterior imens care-mi bloca acum întregul câmp vizual. Am deschis gura, dar n-am putut rosti o vorbă.
Yong a scos o ţigară şi a aprins-o.
— Au zis că e un pistol Makarov. E făcut de comuniştii din Uniunea Sovietică, amice. Nici măcar frate-meu n-a văzut aşa ceva până acum.
A tras cu nesaţ din ţigară.
— Eu şi frate-meu suntem amândoi patrioţi, ştii. Aşa că le-am spus toată
povestea. În mai puţin de o zi, satul a fost năpădit de indivizii ăştia veniţi de la Seul. Majoritatea nici măcar nu purtau uniforme. Sunt oameni importanţi, daţi naibii, amice. Ne-au pus să jurăm că n-o să scoatem o vorbă. Aşa c-ai face bine să-ţi ţii gura şi tu, a declarat Yong,
— Dar nu pricep. Ce fel de lucruri putea să facă ea pe aici, mai exact?
— Eu de unde naiba să ştiu? Pizda mă-sii!
Yong bătea agitat darabana pe banca de lemn, respirând şuierat.
— Măcar asta explică de ce stârpitura aia era aşa de puternică şi de iute şi toate cele. Nici măcar n-au reuşit să dea de ea.
La partea asta, pleoapele mi-au zvâcnit de câteva ori, ca aripile unui fluture.
— Frate-meu a auzit-o zbierând când a tras în ea. Dar a fugit din nou. Şi n-au reuşit să dea de ea. Nici urmă de sânge. S-ar putea ca glonțul doar s-o fi atins ușor. Dar ar fi trebuit să-i venim de hac. Spioana naibii — a fost cât pe-aci să-l omoare pe frate-meu, înțelegi?
Uitându-mă la Yong, am simţit o undă de vinovăţie. În clipa aia, nici că mi-ar fi păsat dacă Wan ar fi fost împuşcat. Nici că mi-ar fi păsat dacă Yong ar fi murit în chinuri, străpuns de o mie de ace înroşite în foc — numai să fi scăpat Yalu cu viaţă.
În clipa aia, pe loc, am căzut la învoială cu Dumnezeu, în care nici nu ştiusem până atunci că aş crede: dacă îi îngăduia lui Yalu să trăiască, drumurile noastre puteau să nu se mai întâlnească niciodată; puteam să
trăiesc fericit, fără să mai aud vreodată de ea — numai să scape cu viaţă.
Nici că-mi păsa de politică, de ideologiile care trasaseră graniţa. Chiar dacă ne-ar fi fost duşman, voiam ca ea să trăiască.
Yong a mai trăncănit o bună bucată de vreme — despre afacerile în care era implicat cu frate-său, despre nenumăratele fete cu care ieşise —, făcându-mă să mă simt și mai înstrăinat de el cu fiecare clipă care trecea.
Abia când şi-a luat rămas-bun, l-am întrezărit cum era pe vremuri, înainte să-şi împietrească inima. A zis că se bucură să vadă că sunt bine şi că
26
probabil n-o să-l mai întâlnesc prea des pe la şcoală de-acum înainte. M-a întristat şi m-a bucurat deopotrivă să-l las să plece.
După plecarea lui Yong, am stat o vreme singur în curtea din spate. M-am uitat lung la luna învăluită într-o ceaţă fumurie, atât de plină şi de calmă, indiferentă la dramele noastre, ale muritorilor rămaşi aici la graniţă. I-am absorbit lumina palidă până când am simţit furnicături în plămâni, ştiind că
avea să rămână neschimbată, la fel de frumoasă şi de crudă şi la anul, şi în anul următor, în timp ce noi, cei de aici, aveam să dispărem încet, aveam să
ne îndepărtăm unul de altul sau să ne schimbăm pur şi simplu.
M-am întors în casă. Şi am început să plâng în hohote.
Am simţit monstrul minuscul care îmi adăsta tremurând în măruntaie zvâcnindu-mi acum în capul pieptului. Era pasărea mititică a copilăriei pe care o meritasem, dar care-mi fusese răpită. Din clipa aceea am ştiut că nu mai sunt copil.
Surioara mea, care urma să împlinească patru ani peste o săptămână, s-a trezit brusc. S-a uitat lung la mine, ca prin vis, cu gura întredeschisă.
Ghemuită în poala mea, a aruncat o privire rapidă prin toată casa, verificând instinctiv dacă tata era prin preajmă. Apoi, părând mai nedumerită, mi-a pus o mânuţă pe umăr, care încă tresălta fără un sunet, și și-a strâns picioarele goale cu cealaltă mână, înfrigurată. Am văzut o spaimă familiară în ochii ei.
Ştiam că acum e rândul meu s-o consolez, s-o asigur că totul va fi bine. Am strâns-o în braţe, am mângâiat-o pe păr, cum făceam de fiecare dată înainte să adoarmă, şi i-am spus: „Yalu, scumpo — Yalu, Yalu”.
Prima viaţă
Când m-am lăsat de mâncat pământ
1938
Copil fiind, mâncam pământ.
Nu o făceam nici din sărăcie, nici de curiozitate: simţeam pur şi simplu nevoia să mănânc pământ, așa cum tânjeşti după apă când ţi-e sete.
