— Nu-ţi face griji, nu sunt vreo fantomă, a murmurat silueta, râzând dogit. M-ai văzut mai devreme, nu mai ţii minte?
O chema Mook Miran şi era colega de cameră a bunicii Song. Într-adevăr, o văzusem când vizitasem camera. Atunci stătea întinsă în pat, de-abia se dezmeticea după somnul de la amiază. N-am recunoscut-o: în picioare părea destul de înaltă, dar, întinsă în pat, era imposibil s-o deosebeşti de toate celelalte trupuri împovărate de ani, tăcute şi firave.
— Eşti femeia cu necrologurile, nu-i aşa? m-a întrebat rânjind şi s-a îmbujorat.
Mook Miran era o femeie cu un aspect straniu şi un nume la fel de straniu
— întâlneam pentru prima dată o persoană de origine coreeană care să
8
poarte numele de familie Mook. Avea un păr bogat, ondulat, complet alb, care îi înconjura capul ca un nimb, și membrele lungi şi subţiri, ca picioarele unui crab de zăpadă. În lumina de neon mi se părea că i-aş putea descifra trupul ca pe o hartă. I se desluşeau venele prin pielea străvezie, ca nişte poteci de munte care se întretaie, cele mai multe bătând în violet şi albastru-deschis. Lumina care părea să albească totul arunca două umbre îngemănate, ca nişte aripi de fluture, pe pomeţii ei înalţi.
— Da, sunt femeia cu necrologurile, am răspuns, încă intimidată de ea.
— Te-am văzut în grădina de mărăriţe, stând de vorbă cu bătrânii.
Le spunea celorlalţi pacienţi bătrânii, ca şi cum ea n-ar fi intrat în acea categorie. Şi totuşi, văzându-i ochii ageri şi observând că-şi amintea de mine, m-am întrebat ce căuta la Secţia A.
— Ar trebui să-mi scrii şi mie necrologul, mi-a zis, dezvăluind un dinte ciobit din faţă.
Ascunzându-mi consternarea, i-am spus că puteam să stăm de vorbă
chiar atunci, cât aşteptam să revină colega ei de cameră. Mă mira luciditatea ei, dar tot nu eram pe deplin convinsă: am presupus că, dacă administraţia o repartizase la secţia pentru pacienţii cu alzheimer, probabil că avusese motive întemeiate.
— Mai ţineţi minte de ce vă aflaţi aici, la Secţia A? am întrebat-o, cam tăios, deoarece țineam să ştiu dacă merită efortul.
Nu voiam să revin peste o săptămână şi să mă întâmpine o figură
buimacă, ţipând la mine: Tu cine naiba eşti?
Doamna Mook mi-a răspuns că fusese repartizată în secţia obişnuită la început, dar că în urmă cu vreo şase luni o mutaseră aici, dintr-un motiv pe care nu-l înţelesese niciodată pe deplin.
— Eu aş zice că-mi merge mintea ca şi până acum, dar e la latitudinea lor să decidă, nu-i aşa? mi-a şoptit.
Am văzut cum îi zvâcniseră obrajii.
Încă circumspectă, i-am pus prima întrebare majoră:
— Care ar fi cele trei cuvinte pe care le-aţi alege pentru a vă rezuma viaţa?
S-a dus spre patul ei şi s-a aşezat. Apoi şi-a întors încet capul spre perete şi a rămas cu privirea aţintită acolo. Avea o figură absentă — la fel de palidă
şi lipsită de expresie ca peretele văruit din spatele ei. Cu gura căscată şi cu ochii stinşi. Are o criză, mi-am zis, anticipând deznodământul inevitabil: în curând o să-şi întoarcă privirea spre mine şi o să mă întrebe cine sunt, ce caut aici.
În schimb, am auzit-o pufnind în râs.
9
— Crezi sincer că cineva îşi poate rezuma viaţa în doar trei cuvinte? a murmurat, fără să-şi desprindă privirea de perete.
Spusele ei m-au luat pe neaşteptate, dar mi-am ascuns tulburarea. După o tăcere de-o clipă, am întrebat-o câte cuvinte ar prefera.
— Care ar fi cele trei cuvinte pe care le-ai alege tu? Te-ai gândit la asta?
Din nou mi-a adresat ea o întrebare, ignorând-o pe a mea.
Am simţit o încordare stranie. Aveam senzaţia că eu şi bunica Mook ne prinseserăm deodată într-un duel al întrebărilor, iar cea care răspundea prima avea să piardă lupta. Am adoptat un zâmbet discret, genul în care închizi ușor ochii și îţi arcuieşti domol buzele, fără să-ţi arăţi dinţii, la care recurgeam de obicei spre a le dezarma pe bunicuţele circumspecte.
Apelasem la această strategie parţial deoarece nu-i puteam răspunde la ultima întrebare. Habar n-aveam care ar fi fost acele trei cuvinte pentru mine. Nu mă gândisem niciodată la treaba asta, deşi le puneam altora întrebarea tot timpul. Şi nimeni nu mă întrebase până acum.
— Doamnă Mook, vreţi să vorbesc cu direcţiunea? i-am zis, agăţându-mă
de zâmbetul profesional ca de un scut.
I-am explicat că aş putea discuta cu personalul despre locul în care fusese repartizată, dacă ea considera că nu se află unde ar trebui. I-am spus că toţi pacienţii vârstnici pe care-i ajutasem la scrierea necrologului se aflau în secţia obişnuită. Ştiam că asta nu e o întrebare pe care s-o poată ignora cu uşurinţă.
— Nu e nevoie, mi-a declarat nonşalant, sfidându-mi din nou aşteptările.
Mi-e bine aici, în Secţia A. Şi nu e mare diferenţă în fond, corect? În oricare dintre secţii am fi, nu avem voie să ieşim neînsoţiţi din complex. Pe deasupra, cei din Secţia A au cu o oră mai puţin de plimbare prin grădină şi sunt mai puţine persoane în cameră, aşa că e mai mult loc. Înainte, când eram dincolo, stăteam cu încă trei bătrâne în cameră. Aici am doar o colegă.
Deci am mai multă intimitate.
— Dar nu vă e greu să staţi în aceeaşi cameră cu bunica Song?
Auzisem că nu era prima dată când doamna Song Jae-soon făcea o nefăcută. Administratorul-şef îmi spusese că starea ei se agrava rapid —
uneori mânjea peretele cu excremente.
