Lui Yong îi plăcea să pretindă că ar şti mai multe decât oricine despre Fecioara-Fantomă. Într-o zi, răsfoind Playboy-ul deja îndoit la colţuri al lui Wan, Yong a anunţat brusc că ştie de unde a apărut Fecioara-Fantomă.
— Am auzit deunăzi că, de fapt, a scăpat de la Casa Roşie din Munsan, cea de lângă baza militară a yankeilor. A fost vândută acolo când era foarte tânără şi a fugit acum câţiva ani. De atunci tot cutreieră pe-aici şi se preface c-ar fi nebună, retardată, ştii, ca să nu fie dusă înapoi.
Yong a susţinut treaba asta cu o sinceritate înflăcărată şi mai-mai că am crezut versiunea lui.
— Futu-i, nici gând! Ştoarfa aia nu-i de la Casa Roşie! l-a contrazis frate-său.
Wan ne-a zis că deja o întrebase pe matroana de la Casa Roşie, dat fiind că era cel mai important client al lor după americani. Femeia i-ar fi răspuns că nicio fată nu reuşise să plece de la Casa Roşie de când era ea acolo, dacă
nu cumva avusese noroc să se mărite cu vreun soldat american şi să se mute cu el în Statele Unite.
— Aşa că pizda aia e încă proaspătă! a conchis Wan, plescăind din buze.
17
El şi Yong s-au hlizit, râsul acela şui al personajelor negative de duzină
din benzile desenate americane, iar gestul m-a făcut să-mi dispreţuiesc, pentru prima dată, prietenul.
Fără a vrea să-l jignesc pe Yong, niciodată nu-l înghiţisem pe fratele său mai mare. Nu suportam să-i văd mutra de dihor, cu bărbia ascuţită şi nasul îngust, turtit, care duhnea mereu a soju4 şi prevestea belele. Era coşmarul oricărui părinte: un huligan puturos, spurcat la gură, care-şi pierdea vremea trăgând la măsea rom ordinar, fumând iarbă şi legând tovărăşie cu
„prinţesele yankeilor”5 căzute în dizgraţie. Deoarece nu-l văzusem niciodată
muncind ziua, mă întrebam adesea de unde făcea rost de banii pe care-i risipea pe băutură şi la Casa Roşie. Dar, ori de câte ori încercam să-l descos pe tema asta, Yong nu scotea o vorbă.
La scurt timp după aceea, am aflat adevărul de la tata.
Era o zi în care ploua abundent. Tata s-a întors acasă noaptea târziu, răspândind un damf acru de makgeolli6 extrafermentat şi de vomă. Fără o vorbă, m-a târât până în curtea din faţa casei, a aprins felinarul chior de sub streaşină şi a tăbărât asupra mea, lovindu-mă fără menajamente peste urechi, peste stern şi peste genunchi. Sora mea mai mică, trezită brutal din somn, stătea ghemuită acum sub streaşina cu lumină chioară, strângându-şi speriată picioarele goale și reci cu mâinile, privind în tăcere scena. Ştiam şi eu, şi ea ce avem de făcut: nu ţipam, nu plângeam.
— Ți-am mai zis, scârnăvie, îţi rup gâtul dacă te mai prind cu pramatia aia fugită de la circ, mama mă-sii! a zbierat tata.
Experienţa ne învăţase să îndurăm totul ţinându-ne gura, amorţindu-ne mintea, până când furia i se risipea. De obicei, totul se încheia după ce ajungeam să arăt ca un boxer în mizerie, sângerând abundent din cel puţin două părţi ale corpului.
Tata lucra la baza militară americană. Postul se numea responsabil cu debarasarea, deoarece rolul lui era să se ocupe de gunoi. Era o slujbă de vis
— aveai acces nelimitat la paradisul paradoxal creat de americani, la ceea ce ei numeau gunoi, dar care pentru noi era o adevărată comoară. Orice lucru îşi găsea o nouă utilitate şi întrebuinţare odată ajuns în mâinile noastre avide. Resturile de mâncare amestecate, ceea ce numeau ei „terci pentru porci”, erau cea mai bună sursă de calciu şi de proteine pentru noi: bucăţi de 4 Băutură alcoolică distilată din cereale.
5 În limba coreeană 여울목 ( yanggongju), termen eufemistic pentru femeile care le ofereau servicii sexuale soldaţilor americani instalaţi în Coreea de Sud, privite cu dispreţ de localnici.
6 Băutură alcoolică obținută din orez fermentat.
18
cârnat, bulgări vineţii şi umflaţi de Spam — „urât mai arată, dar e bun la gust”, cum spunea mama — şi ciolane de vită pe rotunjimile cărora se mai găsea ceva carne suculentă, din care mama ne făcea supă groasă gomtang, ca să ni se întărească oasele ca ale yankeilor vânjoşi. Din uniformele lor militare tocite, vopsite în negru, ne cosea uniforme de şcoală, iar căptuşeala groasă de lână ne apăra de crivăţul înverşunat care bătea dinspre nord.
Numerele lor vechi din benzi desenate cu Superman şi Batman au devenit cărţile noastre de căpătâi, din care citeam înainte de culcare, transformând textul indescifrabil în poveşti născocite pe care i le împărtăşeam surorii mele mai mici, iar ea ofta adânc, cuprinsă de mulţumire, înainte de a se cufunda în somn. Ca să n-o mai lungim, am crescut cu gunoaiele americanilor.
Iar îndeletnicirea fratelui lui Yong era să le fure. S-ar părea că la început intrase prin efracţie în curtea alocată deşeurilor, unde lucra tata, şterpelind câte ceva de mâncare şi zdrenţe. Cu timpul, treaba asta degenerase într-o formă mai periculoasă de jaf: după ce adunase câţiva găligani care frecau menta, se apucase să fure arme. Când vreun camion militar încărcat cu echipament reducea viteza pe drumurile abrupte, şerpuite, care tăiau munţii Geumpari, Wan se furişa în spate, ca un duh-maimuţă; în timp ce trepăduşul desemnat să distragă atenţia şoferului dădea buzna în cabină, Wan le azvârlea rapid cât mai multe arme cu putinţă celorlalţi indivizi care aşteptau afară. Până se dumirea şoferul că i se întinsese o cursă şi dădea fuga în spate, toţi pădureţii se ascunseseră deja prin desişurile din valea Geumpari, pe care o ştiau ca-n palmă.
Câştigul lui Wan însemna că tata ieşea în pierdere.
Tata punea şi el laba pe echipamente americane. Cam o dată la patru luni, mă trezea în creierii nopţii şi îmi ordona să-l ajut să sape o groapă în spatele privatei, unde îngropam saci voluminoşi în care zdrăngăneau chestii metalice. Întotdeauna urma o vizită inopinată a unor indivizi în uniformă, care scotoceau prin fiecare colţişor al casei noastre dărăpănate. Ca urmare, atunci când tata ameninţa c-o să-l pârască pe Wan, Wan îl ameninţa la rândul lui, cu un rânjet larg, care făcea aluzie la treaba compromiţătoare cu care ne îndeletniceam pe ascuns în spatele privatei din fundul curţii.
Cred că, zicându-mi „scârnăvie” şi snopindu-mă în bătaie pe deasupra, tata voia să mă înveţe următorul lucru: viaţa noastră, la graniţa cu Coreea de Nord, era un joc cu sumă nulă — o confruntare perpetuă în care ori băteai pe altcineva, ori erai bătut, ori furai, ori te furau alţii.
19
La un moment dat, băieţii nu i-au mai spus Fecioara-Fantomă şi i-au schimbat porecla în Yadada, dându-și seama că Fecioara-Fantomă era un nume prea banal pentru un personaj aşa de fantastic. Ne doream un nume deosebit, ceva născocit de noi, care să nu poată fi confundat cu altceva.
Yadadadada era sunetul pe care-l scotea când o fugăreau băieţii — sau când îi fugărea ea. Răcnea prima silabă, Ya, cu un timbru răsunător de bariton, apoi accelera ritmul, atingea cheia sol cu o precizie de castrato şi într-un final glisa spre ultimele câteva da-uri cu un ţignal cu sonorităţi metalice, care te zgâria pe creier ca o gheară de linx. Băieţii erau alarmaţi, dar şi amuzaţi de acest sunet, susținând că glasul ei are sonorități bărbăteşti şi femeieşti. Se străduiau să găsească noi modalităţi de-a o necăji, doar ca să
audă din nou acel sunet.
Spuneau că Yadada e singurul sunet scos de ea care exprimă un oarecare sens deoarece era singurul lucru pe care-l auziseră ei de la ea.
Eu râdeam în sinea mea de cât erau de nerozi.
Mă aflam adesea prin preajmă ca s-o apăr când ceilalţi recurgeau la stratagemele obişnuite menite s-o scoată din fire — de pildă, să-i fure floarea din păr. S-a întâmplat în ziua când se împodobise cu o floare nemaivăzută: o mărăriţă imensă, cu petalele mai lungi decât degetul mijlociu al tatei, într-un degrade atipic, de la violet-sângeriu în centru până la un roz ca vata de zahăr spre margini. Floarea era aşa de stranie ca dimensiuni şi culoare, încât părul ei înfoiat părea neobişnuit de pleoştit sub efectul florii, iar chipul ei nepământean, şi mai nepământean. I-au smuls floarea din păr în timp ce ea trăgea un pui de somn printre buruienile argintii, sperând să
obţină un Yadada. Au dat greş.
În după-amiaza aceea, i se citea o pustietate în ochi cum nu mai văzusem până atunci: un aer tulbure, străin, peste care plutea oboseala. N-aveam de unde să ştiu ce anume provocase această reacţie, dar am sperat c-o să se simtă mai bine dacă îi înapoiam floarea. Am aşteptat răbdător până când băieţii s-au plictisit s-o mai sâcâie şi s-au împrăştiat, în sfârşit. Am recuperat floarea pe care o aruncaseră în noroiul de pe mal şi am curăţat cu grijă
petele minuscule de pământ de pe fiecare petală. Când a arătat cât de cât curată, am dat fuga înapoi pe câmp, spre a o descoperi pe Fecioara-Fantomă
în acelaşi loc unde aţipise mai devreme, acum uitându-se lung la râul năvalnic, cu aceeaşi expresie absentă. De îndată ce m-a văzut, s-a încruntat; când i-am întins blând floarea, s-a luminat imediat la faţă, cum făcea surioara mea de trei ani la vederea unei ciocolate sustrase de tata de la bază.
În timp ce eu mă bucuram s-o văd fericită, lăsându-mi chipul să-i reflecte zâmbetul orbitor, a venit poticnit spre mine şi mi-a tras mâna către ea. Mi-a 20
