sunt prea multe, iar eu zic că trei sunt prea puţine. Aşadar, opt. Ia-o drept dovadă că îţi respect abordarea, doamnă scriitoare.
S-a uitat la mine şi mi-a făcut cu ochiul. Un gest care părea mai curând un spasm al pleoapei.
— Și care sunt cele opt cuvinte pe care le-aţi alege, doamnă Mook? am întrebat-o, observând că-i revenise zâmbetul poznaş în colţul gurii.
— Sclavă. Iluzionistă. Criminală. Teroristă. Spioană. Amantă. Şi mamă.
N-am zis nimic. Am văzut că-i sclipeau ochii ca un brad de Crăciun — era în culmea fericirii că mă dăduse pe spate şi de-abia aştepta să audă ce am de comentat.
— Sunt şapte cuvinte, nu opt, i-am spus.
— Deci m-ai ascultat atent.
Zâmbetul poznaş era şi mai vădit.
M-a întrebat care dintre poveşti mă interesa cel mai tare, iar eu am zis:
— Criminală.
Răspunsul meu i-a stârnit râsul. O luase prin surprindere, mi-a mărturisit. Nu păream genul de persoană care să aleagă direct „criminală”.
Se aşteptase să mă reped întâi spre „amantă” sau „mamă”.
I-am replicat că nu mă citise bine.
— Pe cine aţi omorât? am întrebat-o.
A plescăit din limbă.
— Nu aşa de repede.
A cincea viaţă
Fecioara-Fantomă de la graniţa cu Coreea de
Nord
1961
Nu era o fantomă de-adevăratelea, bineînțeles. Nu ştiam sigur nici dacă
era fecioară. Dar o porecliserăm astfel din cauza hainelor pe care le purta: un hanbok3 gri-deschis, din pânză de cânepă grosolană, o ţinută pe care o adoptă doar bocitoarele sau fecioarele-fantome din legendele populare, frumuseţi fascinante, nepământene, care au murit înainte de vreme şi care sunt frământate pe veci de jalea de-a nu fi avut niciodată un soţ. Îmi plăcea 3 Veșmânt tradițional coreean, caracterizat prin culori vii și linii simple ( N.r.).
15
să ascult foşnetul lugubru pe care-l scoteau hainele ei aspre din pânză de cânepă când se zbenguia ca un căţel nebunatic pe câmpul cu buruieni înalte, argintii, de pe malul râului Imjin. Avea o claie de păr neîmblânzit, în care-şi anina mereu câte o floare de-abia culeasă. Deoarece o vedeam doar toamna, de obicei floarea cu pricina era fie o mărăriţă, fie o păpădie. Într-un rând, în mod excepţional, a optat pentru o păpădie prefăcută deja într-un bulgăre ţepos de seminţe. În bătaia vântului, părul ei arăta de parcă i-ar fi vomitat cineva un terci apos de orez în cap. Dar mie îmi plăcea la nebunie latura ei excentrică.
Nimeni nu voia s-o recunoască deschis, dar ştiam cu toţii că e atrăgătoare.
Băieţii erau deopotrivă speriaţi şi fermecaţi de ea — ziceau că vede fantome, ba chiar c-ar vorbi cu ele. Cred că asta se întâmpla din cauza vederii ei slabe: avea irisurile neobişnuit de mari, de parcă ar fi mestecat un mac o oră
întreagă. Privirea ei stranie, însoţită adesea de un râs strident, sacadat, care-ţi dădea senzaţia că se îneacă, părea să te străpungă, de parcă s-ar fi holbat la vreo creatură bizară care pândea în spatele tău. Aşa că, de fiecare dată
când dădeam nas în nas cu ea printre buruienile înalte, argintii, de pe malul râului Imjin, inimile noastre o luau la goană. Era, desigur, învăluită în mister.
Nimeni nu ştia ce vârstă are — dacă te luai după aspectul ei nepământean, ar fi putut la fel de bine să aibă cincisprezece sau treizeci şi cinci de ani.
Nimeni nu-i cunoştea familia, nici nu se ştia de unde venise.
Dar pe vremea aceea nu era ceva neobişnuit să vezi personaje stranii apărând şi dispărând prin părţile noastre. În urma războiului rămăseseră o mulţime de orfani, ai căror părinţi fie muriseră, fie nu mai putuseră scăpa din Nord când ţara fusese împărţită în două. Prietenul meu cel mai bun, Yong, reprezenta un astfel de exemplu nefericit. Fratele său mai mare, Wan, era singura rudă pe care o mai avea şi, în ochii lui Yong, era un personaj legendar, un soi de mamă, tată şi Dumnezeu laolaltă. Yong nu era genul de persoană pe care ţi-ai alege-o ca prieten. Era cel mai scund şi mai gălăgios băiat din clasă şi adesea îi curgea sânge din urechea stângă, din senin. Tata îl descria drept pramatia aia care a fugit de la circ. Yong îşi îmbiba mereu părul gras şi neîngrijit cu pomada pe bază de untură pe care o folosea frate-său, poate pentru a ascunde jegul, astfel că răspândea un miros dubios, o combinaţie de canal şi abator. Am devenit prieteni în clasa a doua, când mi-a luat apărarea în faţa unui grup de cinci băieţi dintr-a cincea care mă
hărţuiau, numindu-mă băiat de comunist, pentru că mă născusem în Nord.
Am încasat amândoi o mamă de bătaie zdravănă, de-am rămas fiecare fără
un dinte. Am aflat că Yong se născuse şi el în Nord şi, deşi niciunul dintre noi 16
nu avea vreo amintire despre viaţa de dincolo de graniţă, acest trecut ruşinos comun ne-a unit, transformându-ne în fraţi de cruce.
Cătunul nostru, care se numea Geumpari, era situat în amonte, pe cursul râului Imjin. Era aşa de aproape de paralela 38, încât în zilele senine, fără
vânt, auzeai până şi emisiunile de propagandă de la postul de radio nord-coreean — eu şi Yong încercam adesea să imităm accentul acela straniu, afectat, teatral. Yong mi-a spus că, în apropiere de Panmunjoem, Imjinul avea un yeoulmok secret, un vad unde apa nu era deloc adâncă, de-o putea trece şi un copil. Dincolo de vad mai erau doar câţiva soldaţi şi apoi porţiunea numită DMZ, zona demilitarizată, mi-a explicat Yong entuziasmat.
Mereu îmi cerea să-l însoţesc în incursiunea secretă pe care avea s-o facă în Coreea de Nord, într-o bună zi. Mereu îi promiteam că da, ştiind foarte bine că era unul dintre lucrurile pe care le puneam la cale, dar pe care nu aveam să le facem niciodată. Oricum, Imjinul era locul unde ne făceam veacul: ne petreceam verile înotând în apele lui, potolindu-ne foamea cu broaştele şi peştii plini de nămol. Toamna iscodeam prin buruienile înalte, argintii, de pe mal, care ne ajungeau până la bărbie uneori, în speranţa care ne furnica până în vârful degetelor c-am putea să dăm cu ochii de Fecioara-Fantomă.
Mama mi-a spus de multe ori să nu mă apropii de râu, avertizându-mă că
minele rămase de la americani erau purtate uneori până acolo după ploi abundente, dar treaba asta nu mă descurajase niciodată. Eram la vârsta la care un „nu” apăsat îţi inspiră un „da” plin de curiozitate.
