urmă de vânt. Soarele părea un ochi clocotitor pe cerul de un albastru-intens. Doamna Mook a apărut într-un scaun cu rotile, pe care-l împingea doamna Docgo, cea mai în vârstă dintre îngrijitoarele din Secţia A.
12
— Aveţi la dispoziţie o oră şi jumătate până când bunica Mook trebuie să
facă baie, ne-a anunţat doamna Docgo fără politeţuri, studiindu-ne cu o duşmănie mocnită.
Apoi a pornit înapoi spre secţie.
Soarele ardea aşa de tare, încât simţeam că-mi dau lacrimile. Doamna Mook m-a studiat circumspect, punându-şi mâna pavăză la ochi. Cu privirea mijită, cu ochii umezi, părea la fel de neputincioasă şi de vlăguită ca majoritatea pacienţilor din Secţia A. Părul ei şi halatul decolorat băteau mai tare în alb în lumina soarelui decât în cea a neoanelor. Încremenită, părea un mulaj din ipsos de forma unei siluete umane.
De îndată ce-a deschis gura, însă, a devenit o prezenţă deplină.
— De-abia aştepţi să scrii despre mine, nu-i aşa? m-a întrebat, ridicând un pic colţul gurii.
Ciudat lucru, mi s-a părut că desluşesc un aer băieţesc pe chipul ei de bătrână.
— De-abia aştept să aud ce aveţi de spus. Nici nu m-am gândit la scris încă.
Era purul adevăr.
Doamna Mook a părut să savureze tăcerea înainte de a începe să-şi depene povestea. Am avut senzaţia că aceste câteva secunde au absorbit tot aerul din jurul siluetei ei firave. Şi, în timp ce-o ascultam, m-am întrebat ce anume din spusele ei mă atrăgea mai exact. Nu era ceva evident. Vorbea mai curând rar şi întotdeauna cu voce joasă. Şi totuşi era genul de persoană
căreia ceilalţi îi acordă instinctiv atenţie, pe care rareori o întrerup. Fix opusul meu. Eu nu m-am născut cu o astfel de carismă. Sunt genul de persoană uşor de convins, conform spuselor soţului meu. Prea uşor de impresionat şi de tras pe sfoară.
Şi aşa m-am simţit pe măsură ce conversaţia continua — trasă pe sfoară.
Deşi fascinant, preambulul poveştii ei abunda în elemente aproape legendare. Când am întrebat-o de vârstă, mi-a zis că urma să împlinească „o sută de ani poimâine”. Şi totuşi n-avea cum să fie aşa de bătrână. Nu i-ai fi dat mai mult de optzeci şi şapte de ani. Văzusem destule persoane aproape de centenar la Amurgul Fericit, dar niciuna nu avusese vreodată un aer aşa de sardonic sau de poznaş.
Nu eram sigură ce rol ar fi trebuit să joc. Oare ar fi trebuit să mă înfurii că
mă lua drept genul de fraieră în stare să creadă asemenea aiureli? Oare ar fi trebuit să fiu stăpână pe mine, ca un jurnalist de investigaţii care încearcă să
găsească o explicaţie logică în toiul unei situaţii aberante? Sau ar fi trebuit să
fiu un spectator entuziasmat al acestei reprezentaţii de teatru al absurdului?
13
Cu inima îndoită, am optat pentru ultima variantă şi am ascultat-o în continuare, încercând să rezist impulsului de-a o lua la bani mărunţi.
Mi-a spus că avusese trei naţionalităţi de-a lungul vieţii.
— M-am născut cu cetăţenie japoneză, mi-am dus viaţa cu cetăţenie nord-coreeană şi acum mor cu cetăţenie sud-coreeană.
Generaţia ei se născuse în timpul regimului colonial japonez, aşa că, tehnic vorbind, se născuse cu cetăţenie japoneză. Dar nu reuşeam să pricep partea cu „mi-am dus viaţa cu cetăţenie nord-coreeană”. Am întrebat-o dacă
fugise în Sud în timpul Războiului din Coreea, iar ea mi-a mărturisit că
obţinuse cetăţenia sud-coreeană doar după ce încărunţise.
— Mi-am petrecut tinereţea în Phenian, a adăugat nonşalant, de parcă
Phenianul ar fi fost un loc ca oricare altul, pe care îl poate vizita oricine, oricând doreşte.
Jumătate din fiinţa mea a ridicat din sprânceană a îndoială, dar cealaltă
jumătate a încuviinţat. Aceasta din urmă şi-a zis că o astfel de biografie explica măcar unul dintre misterele legate de doamna Mook: accentul. Deşi era foarte discret, avea o intonaţie aparte, care urca şi cobora în puncte neaşteptate, un accent care părea deopotrivă brutal şi melodios. M-am întrebat dacă era o versiune estompată a accentului Gangwon2, dar nu reuşeam să-l asociez unui loc anume.
— Japoneză. Nord-coreeană. Sud-coreeană, am repetat. Deja aveţi cele trei concepte de bază pentru necrolog. Nu credeţi că vă reprezintă îndeajuns de succint viaţa? am întrebat-o, arborând un zâmbet.
— De ce eşti aşa de obsedată de trei concepte? m-a iscodit, cu capul înclinat într-o parte, cum stau ciorile. Are vreo semnificaţie mistică treaba asta?
Am ridicat stingherită din umeri, zicând că nu era cazul.
— Mi se pare practic, atâta tot. Un cuvânt sau două te limitează prea mult, în timp ce nouă, să zicem, e un număr copleşitor şi-ţi taie elanul. Trei e, pur şi simplu, numărul perfect în care se poate încadra toată lumea.
Doamna Mook s-a întors brusc într-o parte, ca un porumbel care-şi răsuceşte capul. Ha. Era un zgomot ambiguu, ceva între râs şi un pufnet dispreţuitor. Acum stătea cu faţa spre lumina aurie ca mierea care izbea pieziş grădina de mărăriţe.
— Opt, atunci.
— Poftim?
2 Dialect vorbit în provincia Gangwon din Coreea de Sud şi în provincia Kangwon din Coreea de Nord.
14
— Opt. O să-ţi acord opt cuvinte. O soluţie de compromis. Ai zis că nouă
