stat inima în loc când s-a uitat în ochii mei. Ochii ei răspândeau o lumină
spectrală.
Pe cel mai duios ton de falset pe care ţi l-ai putea imagina, mi-a zis:
— Yalu, Yalu.
După ce-a schiţat încă un zâmbet nepământean, la doar un centimetru de nasul meu, s-a îndepărtat sprinţar printre buruienile argintii.
Am rămas locului — încremenit ca un stârv de broască, cu picioarele ţintuite pe un petic de iarbă argintie, bătătorită de trupul ei adormit.
În minte îmi reverberau în continuare foşnetul hanbok-ului ei şi acel Yalu, Yalu.
Aşa că refuzam să-i spun Yadada. Pentru mine, era întotdeauna Yalu —
Yalu a mea, neştiută de nimeni.
Cu cât sentimentele mele faţă de Yalu s-au înteţit, cu atât prietenia care mă lega de Yong a slăbit. Poate că era ceea ce lumea numea o etapă a maturizării, să-ţi pierzi, treptat sau abrupt, prietenul din copilărie. Nu pornise doar de la mine: la rândul său, Yong începuse să se îndepărteze pe măsură ce îşi privea din ce în ce mai mult fratele ca pe un model, străduindu-se să se facă acceptat în gaşca lui Wan.
Yong chiulea mai des de la şcoală. Înainte, se întâmpla doar în ziua când era târg la Munsan, adunarea lunară a negustorilor din toate colţurile ţării, care vindeau şi cumpărau tot ce le pica în mână, de la tauri furioşi la scobitori. În loc să mă simt singur, am început să-mi preţuiesc intimitatea deoarece însemna că puteam petrece mai mult timp în preajma lui Yalu.
Însă nu mai era aşa de uşor să dai de ea. Am căutat-o prin toate locurile obişnuite: câmpul cu buruieni argintii, orezăriile aurii de lângă
Panmunjeom, ferma de porci abandonată de lângă Imjingak. Se spunea că la ferma aia bântuită îşi găsea Yalu adăpost peste noapte. Ferma aparţinuse unei familii care se instalase în Geumpari la câţiva ani după declararea armistiţiului dintre Nord şi Sud. Tatăl se sinucisese după ce îi muriseră toţi porcii de febră aftoasă, iar familia îndoliată plecase definitiv din Geumpari la scurt timp după aceea. Lumea se ţinea departe de acel loc, temându-se de molimă şi de fantomele care mai adăstau, poate. Doar câţiva fanfaroni ar fi vizitat, cică, ferma după lăsarea întunericului, răspândind zvonul că o văzuseră pe Yalu pe-acolo, turuind într-o limbă de neînţeles, posedată
pesemne de spiritul fermierului.
În ciuda afecţiunii mele pentru Yalu, eu nu mergeam niciodată la fermă
după ce se întuneca. Deja avusesem coşmaruri cumplite legate de locul ăla: porci plini de sânge, cu membrele despicate, alergând de colo-colo prin 21
ţarcul împuţit, slobozind grohăituri asurzitoare şi guiţături stridente. Aşa că
mergeam acolo doar ziua, când locul era scăldat în soarele blând de toamnă.
Nu intram niciodată, doar lăsam cadouri simbolice pentru Yalu la poartă: păpădii şi mărăriţe superbe, culese de pe dâmburile din Geumpari, vreun somn curăţat şi presărat cu sare sau broaşte-leopard prinse în Imjin.
Săptămâni întregi s-au scurs până să reapară.
S-a întâmplat la o zi după ce trecuseră în sfârşit ploile întârziate.
Gândindu-mă c-o să am noroc, am dat fuga spre poarta fermei abandonate, cu o găleată încărcată cu somni dolofani de-abia pescuiţi din râu, umflat acum după ploile abundente. Era o zi cu un cer albastru-opal, fără petic de nor. Şi totuşi în aerul din preajma porţii adăsta frigul, sălciile-plângătoare din jur nu lăsau să pătrundă lumina soarelui, cu ramurile lor de un verde-închis încovoiate, legănate de adierea blândă de toamnă.
Şi apoi am simţind soarele împrăştiindu-mi-se în ţeastă, făcând să-mi joace dinaintea ochilor arabescuri în culori fluorescente, unduindu-se, zvâcnind în ritm cu bătăile inimii mele, încetinite deodată. În ritm de melc la galop, am văzut că lumea întreagă glisa în sensul acelor de ceasornic, am atins cu urechea stângă pământul şi am simţit un gust înţepător de rugină.
Un ţiuit metalic, înfundat îmi zumzăia în urechea stângă, ca o viespe înfometată.
Pe urmă am simţit durerea — m-a izbit în plin, ca un târnăcop de spart gheaţa. Durerea — atât de avidă, încât mi-a înghiţit toate celelalte simţuri —
revenea intermitent. În străfulgerări de luciditate, am văzut două picioruşe delicate venind graţios spre mine. M-a luat pe sus în braţele ei slabe şi musculoase, m-a strâns la piept şi apoi a rupt-o la fugă.
Cu coada ochiului am surprins frânturi din Geumpari trecând pe lângă
mine cu viteza luminii, râul, orezăriile impregnate de un aer irecognoscibil, ca într-un dagherotip. Însă privirea mea a rămas aţintită asupra lui Yalu: nările umflându-se şi contractându-se în ritmul respiraţiei sale, clavicula ei ascuţită atingându-mi obrazul, gâtul ei musculos înnegrit de soare. Ce viteză!
Ce tare mă strânge! murmuram în sinea mea, minunându-mă de forţa pe care o degaja acel trup minion. Iar privirea ei nepământeană îmi întâlnea când şi când privirea, o vedeam zâmbind printre lacrimi, asigurându-mă că
totul va fi bine, şoptindu-mi cu vocea ei stranie, de contratenor: Yalu, scumpule — Yalu, Yalu. Jur pe ce am mai sfânt, am auzit „scumpule” între un
„Yalu” şi altul, limpede şi răspicat, precum clopotul care bătea noaptea la templu. Scumpule, aşa mi-a şoptit. Da, chiar a murmurat asta; nu, nu era doar creierul meu tulburat invocând ceea ce-mi doream să aud. A rostit-o cu 22
gura ei, cu glasul ei eteric. Şi apoi am văzut două siluete înveşmântate în alb-orbitor venind în fugă spre mine. Şi — asta a fost.
M-au declarat un băiat-minune.
Mi-au spus c-aş fi putut să rămân fără gamba stângă sau complet surd de urechea stângă, ba chiar c-aş fi putut să mor — aş fi putut să zac inconștient în apropierea fermei, sângerând până-mi dădeam duhul.
Când m-am trezit, m-a întâmpinat chipul înlăcrimat al mamei. Doar ţi-am zis să nu mergi pe-acolo după ploi abundente, nerodule, mi-a murmurat. În ciuda undei de mustrare din glasul ei, ştiam că e în culmea fericirii să vadă
că mi-am venit în fire şi că sunt întreg. Doctorul a zis că recuperarea mea era aproape miraculoasă. Se aşteptase la o infecţie, în urma căreia m-aş fi ales cu un picior schilodit şi n-aş mai fi auzit în veci cu urechea stângă. Dar mi-am păstrat şi piciorul, şi auzul. Sigur, mai şchioapăt şi acum cu piciorul stâng şi mi-am pierdut cam 70 la sută din auz la urechea stângă şi ambele sunt acoperite de cicatrici de diverse dimensiuni şi texturi. Dar cui îi pasă? Au supravieţuit — şi astfel am supravieţuit şi eu — exploziei unei mine antipersonal. Doctorul a declarat cu mândrie că eram singura victimă pe care o cunoscuse vreodată ce ieşise din spital fără vreun membru lipsă după
o astfel de explozie.
Dar ştiam că nu eu eram minunea. Ar fi trebuit să fie Yalu. Mi-au spus că
ajunsese la spital gâfâind ca un animal sălbatic, cu jeogori-ul7 de un roşu-aprins, scăldat în sângele meu.
O ţinuse tot într-o fugă, strângându-mă la piept, de la Geumpari până în Munsan, o distanţă de aproximativ doisprezece kilometri pe drumul accidentat și şerpuit de munte, nemilos şi ostil chiar şi pentru forţa redutabilă a unui camion militar american. Sătenii au zis că fusese duhul-bărbat din fiinţa ei ce îşi dovedise tăria de caracter. Mie, însă, mi se părea o zeitate măruntă, ascunsă într-un trup firav.
