Am auzit un nou pufnet — mai potolit de data asta.
— M-am oferit să stau în cameră cu ea, mi-a zis doamna Mook — încă un răspuns care m-a luat pe neaşteptate.
— De ce?
— Dacă ştii câte ceva despre viaţa cuiva, îi poţi face faţă mai uşor. Chiar şi când persoana în cauză se întâmplă să aibă alzheimer.
10
A întors capul și m-a privit în ochi.
— Ştiai că părinţii ei au fost ucişi în timpul ocupaţiei japoneze?
Am clătinat din cap, întrebându-mă unde voia să ajungă. Am strâns din dinți, cum făceam involuntar atunci când începeam să-mi pierd răbdarea.
Doamna Mook mi-a povestit că bunica Song provenea dintr-o familie de latifundiari care acumulaseră averi de-a lungul generaţiilor. Dar, peste noapte, japonezii le luaseră aproape tot ce aveau — invocând motive neîntemeiate, desigur.
— Se întâmplau mereu astfel de lucruri pe atunci, a adăugat, pe un ton neutru. Din fericire, părinţii ei au fost avertizaţi de un vecin, chiar înainte ca poliţia japoneză să dea buzna în casă şi s-o devalizeze. N-au apucat să
ascundă obiecte mari, doar chestii mărunte.
Doamna Mook m-a privit lung, ca şi cum se aştepta să intervin şi să închei propoziţia în locul ei. Dezorientată, m-am uitat lung la ea.
— Bunica Song şi surorile ei mai mici s-au văzut silite să înghită cât mai multe bijuterii şi inele cu putinţă, în cel mai scurt timp posibil. Poliţia le-a confiscat toate bunurile de valoare pe care le-a găsit şi le-a ucis părinţii sub ochii lor. Dar Song a trebuit să meargă înainte, să ştii. N-avea vreme de bocit.
Era capul familiei de-acum. Câteva zile după aceea a trebuit să răscolească
prin propriile excremente, precum şi prin ale surorilor ei, după bijuterii. Tot ce mai rămăsese din averea lor.
Se schimbase ceva în tonul doamnei Mook. Vorbea rar şi poticnit acum.
Se îmbujorase şi-i zvâcnea o venă vineţie pe gâtul firav.
Mi-a spus că Song Jae-soon cea de la Amurgul Fericit, sub efectul bolii care dădea timpul înapoi, părea să fi rămas blocată în acea perioadă din copilărie — moartea părinţilor şi apoi strădania de a-şi întreţine surorile.
Doamna Mook observase la un moment dat, când o surprinsese pe Song dedându-se din nou la mânjirea pereţilor cu materii fecale, că aceasta murmura nume precum Jad, Perlă şi Rubin. Îngrijitoarele credeau că aşa îşi alinta surorile mai mici. Doamna Mook ştia că nu e aşa.
— Nu se juca pur şi simplu cu excrementele, cum fac alţi pacienţi cu demenţă. Scormonea după bijuterii. În mintea ei, din perspectiva ei întoarsă
spre trecut, bunica Song a redevenit fata de treisprezece ani care se chinuie să supravieţuiască.
Doamna Mook s-a ridicat şi s-a îndreptat spre dulapul de lemn aflat în capătul camerei. S-a lăsat pe vine şi a tras cu grijă piedica de protecţie de la sertarul de jos. Apoi a scos o cutie ruginită de metal de la Fruity Drops. Mi-a pus-o în mână şi m-a îndemnat s-o desfac.
Înăuntru era cam o duzină de bijuterii ţipătoare din plastic.
11
— Sunt jucării pentru copii mici. Îndeajuns de mari ca să nu fie înghiţite, mi-a explicat, scoţând-o pe cea mai masivă, în formă de diamant oval.
Era de un roz care-ţi lua ochii, cu silueta lui Sailor Moon în relief. De mărimea unui glob ocular.
— I le pun în mână bunicii Song când o văd că se pregăteşte să-şi studieze treaba mare. Îi spun că am găsit deja bijuteriile. Atunci e mulţumită şi se opreşte imediat. Nu mai e nevoie să folosești forţa. Fără ace şi fără scandal.
Mută de uimire, m-am uitat lung la imaginea lui Sailor Moon de pe bijuterie.
Apoi privirea mi-a fugit spre dulapul din spatele doamnei Mook şi a poposit pe un teanc de hârtii din sertarul de jos, încă larg deschis. Lângă el am observat o grămăjoară de mărunțișuri viu colorate pe care nu reuşeam să le desluşesc bine de la distanţă.
— Ce-s chestiile alea din sertar? am întrebat-o.
Pentru prima dată doamna Mook a părut un pic agitată. S-a apropiat grăbită de sertar şi l-a închis.
— Nimic interzis, mi-a zis pe un ton calm, dar o sclipire de îngrijorare îi stăruia în ochi.
Chiar când mă pregăteam să repet întrebarea, aparatul de emisie-recepţie din poala mea a scos un ţiuit.
— Agenţii de pază au găsit-o pe bunica Song, a lătrat administratorul-şef, printre paraziți. Adormise în debara, îţi vine a crede?
Am auzit paşi grăbiţi care se apropiau, probabil agenţii de pază care se întorceau cu bunica Song.
M-am uitat la doamna Mook.
— Aş putea să mai trec pe la dumneavoastră? am întrebat-o.
*
Îmi plăcea să stau în grădina de mărăriţe chiar şi după ce se scuturau toate florile. Îmi plăcea nespus să stau afară, la soare, departe de mirosul de dezinfectant şi de urină uscată, care se îmbibase în fiecare colţişor din saloane şi pe coridoarele căminului. Pe deasupra, soarele are o putere magică: uneori, abisul disperării care se deschidea la picioarele mele peste noapte părea nesemnificativ la lumina zilei.
Şi doamna Mook arăta schimbată la soare. Era o după-amiază uscată, fără
