oameni din sat din cauza asta. Zvonurile despre sudul cald, unde erai scutit de îndatoririle silnice ale partizanilor, au început să ademenească visători din nord, ca mama şi sora mea, care, după spusele vecinilor, plecaseră de mult în sud.
Şi mai mulţi au început să se evapore. Toţi membrii unei familii din orăşelul învecinat au murit peste noapte, şuşoteau oamenii, ucişi de un proiectil rătăcit. După câteva luni în care au avut parte întruna de focuri de artificii, sătenii au asistat în sfârşit la sosirea americanilor şi a început ceea ce ei numeau fierăstruiala. Comuna a fost scindată în două, ca o concubină
săracă lipită care îşi împărţea favorurile între doi parteneri, încă nedecisă
căruia dintre ei să i se dedice cu totul spre a supravieţui. Ziua, yankeii însoţiţi de soldaţi din sud băteau satul în camionul lor militar, împărţind alimente şi iscodindu-i pe oameni; după ce se lăsa întunericul, partizani sfrijiţi care stătuseră ascunşi în munţi coborau şi mişunau prin sat, ca nişte fantome înfometate, adunând provizii şi informaţii în taină. Vreo duşmănie între clanuri sau o ceartă măruntă între vecini degenera într-un dezastru, care se lăsa cu vărsare de sânge, în aceste împrejurări stranii. La lumina soarelui, un sătean şi-a acuzat vecinul c-ar fi fost simpatizant al comuniştilor; la lumina lunii, fiul victimei l-a turnat pe cel dintâi c-ar fi fost sluga americanilor. Aşa-zişii comunişti, luaţi pe sus în camionul militar american, nu se mai întorceau niciodată, în timp ce mulţi dintre cei despre care se zvonea c-ar fi fost susţinători ai americanilor erau executaţi pe loc. Zi de zi, acţiunile de hăituire a comuniştilor şi cele de vânare a trădătorilor 9 Joc de cuvinte intraductibil. În limba engleză, adjectivul civil are şi sensul de „politicos, curtenitor”.
40
alternau, secera zimţată a războiului se plimba în fiecare zi dintr-un capăt în celălalt, spulberând oamenii la întâmplare.
Eu am refuzat să devin o victimă neputincioasă. Am pornit-o spre sud, agăţându-mă de visul copilăresc de a-mi găsi mama şi sora, care stăruia întrun colţ al minţii mele, între viaţă şi moarte.
Ziua mergeam şi căutam de mâncare, iar definiţia a ceea ce constituia hrană devenea cu fiecare zi mai largă, de la terci de orz la mere pădureţe, de la urzici fierte la coajă de copac. Noaptea furam căldură din trupul vreunui necunoscut, sub lumina fumurie a lunii care se strecura în vreo casă mistuită
de flăcări.
Totuși, în noaptea în care m-am hotărât să devin băiat, nu mă aflam într-o casă. Ci în ceea ce fusese o şcoală. Cel mai încăpător adăpost în care înnoptasem până atunci. Cândva o şcoală modernă, construită de armata japoneză în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, locul fusese transformat în cantonament de americani, iar acum, în toiul Războiului din Coreea, era folosit ca tabără temporară pentru refugiaţi. Eram întinsă pe jos într-una dintre sălile de clasă, uitându-mă la acoperişul cârpit, o spărtură
care păstra urmele obuzelor, acoperită cu foi de tablă ondulată. Însă, sub acoperişul de tablă, tot simţeam mirosul lunii anemice. Ferestrele fără
geamuri lăsau răsuflarea ei glacială să intre, făcându-mi trupul să tânjească
din nou după căldura unui alt trup.
Am găsit o spinare numai bună. Îi aparţinea unei femei, nici tânără, nici bătrână. Avea umeri rotunzi, acoperiţi din belşug de carne. Şoldurile ei voluptuoase tresăltau de fiecare dată când se întorcea de pe o parte pe alta.
Am aşteptat până a terminat cu foiala. Am scos un oftat moale, ascuţit, în dreptul urechilor ei, ca s-o dezarmez, chiar şi în somn, cu răsuflarea mea delicată, feminină. Eram gata să mă agăţ de ea, cât mai blând cu putinţă, cu braţele încrucişate ca picioarele insectei numite călugăriţă. Dar pe geam s-au strecurat nişte prădători nocturni. Şuşoteau, respirau sacadat.
Înţelegeam ce-și șoptesc, le înţelegeam limba. Erau americani. Doi. Unul alb, celălalt de culoare. I-au îndesat un căluş în gură femeii. Ea s-a zvârcolit cu înverşunare în timp ce-o luau pe sus şi șoldurile i se zguduiau la fiecare mişcare de protest, până când o palmă peste faţă a redus-o la tăcere. Prin fereastra fără geam a şcolii s-au auzit zgomotele căznite ale unui viol pe muteşte.
În dimineaţa următoare am cutreierat străzile, căutând un cadavru de băiat. Am găsit cu uşurinţă unul, cam de statura mea. L-am dezbrăcat de hainele bărbăteşti — o pereche de indispensabili, o vestă groasă şi pantaloni 41
din pânză de sac. Erau de culoarea ruginii şi miroseau a pisică-de-mare uscată. Înainte să le iau pe mine, mi-am înfășurat strâns sânii cu eşarfa de bumbac, ca să am pieptul plat. Din fericire, deja aveam părul tuns scurt.
Eram înaltă pentru o femeie, scundă pentru un bărbat. Statura ideală
pentru un băiat.
Sunt doar pe jumătate femeie oricum, m-am gândit, rânjind, cu gândul la pântecul meu lipsit de uter.
Tata avea obiceiul să spună, înainte să ne plesnească pe mine sau pe mama, că femeile erau ca băieţii, pe undeva: prinse pe veci în faza imaturităţii, neputând să înveţe şi să se crească, astfel că aveau nevoie permanent de bătaie. Aş fi vrut să-i şoptesc tatei, dacă ar mai fi trăit, că
băieţii nu erau recrutaţi, doar bărbaţii; pe deasupra, părţile tale intime aveau mai mari şanse să scape neatinse dacă erai băiat decât dacă erai fată.
Am supravieţuit unor lucruri mult mai rele, mi-am spus. Pot să scap cu viaţă şi din asta.
În drumul meu din nord spre sud, n-am văzut nici măcar o casă care să nu poarte urma flăcărilor, nicio casă nemutilată.
Văzduhul era tulburat de zgomot, populat mereu de bombardiere — când dădeau o raită oarecum în tihnă, bodogăneau înfundat; când erau mai departe, torceau ca o pisică sau mârâiau ca un dulău, chiar deasupra dealurilor acoperite de boschete; apoi, în momentele cele mai neaşteptate, dădeau vânturi asurzitoare, izbindu-mi timpanele cu ropot de tunet şi incendiind toate acoperişurile de stuf, cât vedeai cu ochii.
La câteva zile după aceea, eram în stare să mă uşurez în tufişuri fără să
clipesc măcar, sub suita de avioane urlătoare, cu proiectilele lor învăpăiate cu tot. Bombardamentele ne înconjurau la tot pasul, astfel că, de la un moment încolo, am ajuns la convingerea că supravieţuirea ţinea doar de noroc.
Aşa că mi-a tresărit inima de uimire când am văzut trenul trecând graniţa. M-a şocat că supravieţuiseră aşa de mulţi oameni unui asemenea prăpăd: trenul era încărcat de refugiaţi, plin de trupuri care se tot foiau, ca scoicile care acoperă cu totul epava unei corăbii scufundate.
Eu eram printre sutele de persoane care călătoreau cocoţate pe vagoane.
Vântul care-mi sufla în faţă s-a înteţit pe măsură ce trenul accelera prin frigul nopţii. Dar era de neconceput să mă cuibăresc într-un alt trup după
căldură. Trebuia să-ţi storci fiecare dram de energie ca să te ţii de muchia acoperişului de oţel. Altfel, erai pierdut. Am văzut mai multe trupuşoare dispărând, pierdute în urma trenului de noapte, cu pârâitul lui implacabil.
42
Fâşiile înguste de spaţiu pe care le ocupaseră acele trupuşoare erau inundate acum de vaierele mamelor.
Pentru mine, sudul era locul caselor fără urme de funingine.
Busan era destinaţia finală a nenumăraţilor orfani de război. Unul dintre oraşele aflate în extremitatea sudică a Coreei, Busanul nu fusese ocupat de forţele comuniste, aşa că era singura zonă din ţară care scăpase de bombardamente. Casele din Busan, întocmai ca grupul proaspăt sosit de refugiaţi coreeni care fugiseră de regimul comunist, erau adevărate supravieţuitoare — pereţii şi acoperişurile lor scăpaseră neatinse de flăcări.
Totuşi numărul de case existente nu putea face faţă fluxului mereu crescând de supravieţuitori din rândul populaţiei. Dealurile stâncoase ale cartierului Ami s-au transformat rapid într-o tabără de barăci. În fiecare săptămână, apăreau noi şiruri de construcții încropite din scânduri, precum ciupercile după ploaie. Întârziaţii care nu reuşeau să-şi găsească un adăpost pe dealuri se înghesuiau în cimitir. Cimitirul public pentru japonezi, construit sub ocupaţia japoneză, a lăsat loc pondok-urilor refugiaţilor coreeni, cu acoperişuri din bucăţi de tablă ruginită şi pereţii făcuţi din lăzi de transport abandonate şi pământ. Cei aflaţi cândva sub ocupaţie sălășluiau acum în locurile de veci ale ocupanţilor decedați, transformând ultimul refugiu al morţilor într-un refugiu pentru vii şi pietrele funerare în pietre de temelie, de unde şi noul nume al locului: Biseok Maeul, Cătunul Pietrelor Funerare.
Și piețele se înmulțeau precum ciupercile pe măsură ce refugiaţii, mânaţi de foame, se îngrămădeau pe străzi ca să cumpere şi să vândă, să se târguiască pentru orice le pica în mână. Cea mai populară era Piaţa de Conserve. Aici, refugiaţii făceau troc cu conserve fabricate de americani: aşa-numitele „raţii de front tip C” ale armatei americane erau una dintre puţinele surse de hrană stabile. Crème de la crème erau conservele cu carne şi spaghete în sos de roşii, în timp ce crenvurştii cu fasole lima se numărau mereu printre cele mai populare sortimente. Cererea pentru guma de mestecat şi ţigările Lucky Strike era constantă, iar plăcuţele de identificare furate de la soldaţii morți erau considerate rarităţi şi vânate de excentricii care mai apar în vreme de război și care le păstrau ca suvenire sau le foloseau ca deschizătoare de conserve.
De-acum concubina se hotărâse pe mâna cui să-şi lase soarta: cel puţin de la brâu în jos, sub paralela 38, toate clasele sociale gravitau în jurul americanilor. Mie nici că-mi păsa pe cine trebuia să slujesc, dacă era 43
capitalist sau comunist, atât timp cât îmi oferea o masă caldă şi nu mă lua la bătaie — eram, printre altele, o supravieţuitoare.
