Într-o zi, m-am îndreptat spre ei. Eram convinsă că hainele băieţeşti mă
apărau. Cu engleza mea aproape lipsită de accent, i-am întrebat, fără
ocolişuri:
— Aveţi vreun post pentru mine?
I-am luat pe nepregătite, un grup de soldaţi în pauza de ţigară, la intrarea în Piaţa de Conserve. Muți de uimire, s-au uitat lung la mine câteva secunde, doi dintre ei cu gura căscată, slobozind fuioare de fum.
— Şterge-o, puştiule, mi-a răspuns un coreean aflat printre ei, în coreeană, dând din mână de parcă ar fi alungat un ţânţar.
— Vorbesc bine engleza, am insistat, rostind cuvintele rar. Am nevoie de un loc de muncă, domnule.
Nici măcar nu-mi mai era teamă de bătaie: nu mâncasem nimic de patru zile.
— Unde ai învăţat engleză, puştiule? m-au întrebat într-un final, după ce s-au hlizit şi şi-au aruncat priviri intrigate.
Un soldat alb, cu ţigara aprinsă încă atârnându-i în colţul gurii, i-a făcut semn coreeanului să se apropie şi i-a murmurat ceva la ureche, dar n-am auzit ce.
M-am luat după coreean — avea buze subţiri şi ochi ca de bufniţă. Mi-a zis, cu un rânjet strâmb, că aveau un post pentru mine, chiar dacă eram prea tânăr şi prea slăbănog ca să fiu soldat. Cu engleza bună pe care o vorbeam, mi-a zis, puteam s-o fac pe interpretul. Mi-a promis c-o să-mi dea de mâncare şi c-o să am un acoperiş deasupra capului. Stomacul care-mi chiorăia de foame a spus „da” înaintea gurii.
— Eşti orfan de război, nu-i aşa? Cum te cheamă, băiete? m-a întrebat.
— Yongmal, am răspuns.
Nu era numele meu, deși nu era nici nume de băiat.
M-au luat în camionul militar.
— Unde mergem? am întrebat.
Fără să se uite la mine, i-a spus şoferului:
— Spre Casă.
— Unde mergem? l-am întrebat pe şofer, întâlnindu-i privirea în oglinda retrovizoare.
În loc să-mi răspundă, şoferul a schiţat un zâmbet firav şi a scos un zgomot bizar — nişte croncănituri poticnite, ca gâfâitul unui animal de talie mică. S-a prefăcut că îşi scărpina obrazul cu mâna dreaptă.
Casa nu era o casă. Fusese o şcoală cândva.
44
Clădirea era neatinsă. Nici urmă de spărtură în acoperiş. Niciun geam lipsă.
Geamurile de la ferestre erau groase cât degetul, apărate de gratii de fier cât o încheietură de bărbat. Lacrimi de rugină se prelingeau de pe gratii şi mânjeau pereţii de beton, ca dungile de pe uniforma unui puşcăriaş.
Încă o şcoală modernă construită de japonezi își găsise o nouă utilizare în timpul Războiului din Coreea.
I se spunea Casa, pe scurt sau Casa Maimuţelor, pe numele complet.
Oamenii din satul învecinat îi spuneau uneori şi Camionul, deoarece clădirea, gri ca un guguştiuc şi dispusă perpendicular, arăta ca un camion militar imens.
Am văzut chipurile femeilor la ferestrele de la etaj. Se agăţau de plasa din sârmă de la geam, cu ochii care le trădau gemetele nerostite, cu degetele încleştate.
Ca nişte maimuţe care se agaţă de gratiile unei cuşti.
Capul li se bălăbănea întruna şi umerii le erau scuturaţi de spasme.
— Ştiu că nu-i o privelişte prea frumoasă, mi-a şoptit bărbatul, dar o să te obişnuieşti.
A zis că femeile cu pricina erau bolnave şi că le tratau acolo, la primul etaj al Casei. Urma să le ajut, s-o fac pe interpretul de maladii, mi-a explicat.
Rolul meu era simplu: să traduc din coreeană în engleză sau din engleză în coreeană, pentru fete, cei doi medici şi soldaţii americani care le vizitau.
Ce-i drept, Casa nu avea nevoie de prezentări. Am înţeles totul din clipa în care m-am uitat în ochii lor. Ştiam prin ce fel de dureri trec, știam că tot bălăbănitul, spasmele, ţipetele şi transpiraţia sunt efectul penicilinei injectate în exces. Ştiam deja lista completă a maladiilor de care sufereau.
Ştiam deja ce era Casa, la ce folosea, de fapt.
Am simţit cum mi se prelinge un fior pe şira spinării, oprindu-se în jurul pelvisului şi zăbovind acolo o vreme. Mi-am lăsat mâinile peste pântec, unde fusese cândva uterul.
Am simţit că mă mistuie un foc pe dinăuntru, ca şi cum aş fi fost o jertfă.
Ca şi propria mea existenţă, configuraţia Casei era o ironie.
Spre deosebire de exteriorul său modern, gri-tern, de ciment, aproape toate elementele din interior erau din lemn, în nuanţe calde, inclusiv podelele, căpriorii, grinzile transversale şi coloanele. Parchetul din lemn de cedru răspândea în continuare o mireasmă plăcută, înţepătoare, chiar şi după ce se alesese cu pete arămii de sânge pe la colţuri. Femeile mi-au spus că, iniţial, clădirea n-ar fi trebuit să fie o şcoală. Ar fi trebuit să fie o 45
reşedinţă de vară, mi-au povestit pe şoptite, pentru concubina unui prefect japonez. Demnitarul voia să construiască o vilă somptuoasă din lemn pentru amanta lui metisă, dar a murit la începutul Războiului din Pacific (un alt nume care mi se părea la fel de paradoxal ca termenul de „război civil”), astfel că n-a mai apucat să ducă la bun sfârşit proiectul casei de vacanţă.
