Răpeau la întâmplare de pe stradă adolescente cu figuri inocente, le urcau în camioanele lor militare şi o luau din loc. Astfel au ajuns la Stație Mija şi Yongmal. Se aflau la piaţă ziua în amiaza mare, în faţa vânzătorului de cofeturi, uitându-se la el cum tăia crema cleioasă de caramel cu dovleac în forme perfect dreptunghiulare, aurii. Mija îşi număra bănuţii când a simţit că
cineva îi înconjura mijlocul cu braţul, trăgând-o cu o mână de coada împletită. A fost prea şocată ca să ţipe. Dar a auzit-o pe Yongmal, care s-a luptat zdravăn, lovindu-l pe soldat în fluierul piciorului, muşcându-l de antebraţ. Însă a sfârşit, ca şi Mija, în camion, scuipând un dinte însângerat, care căzuse pradă unui bocanc cazon. Mija şi Yongmal mi-au mărturisit că
erau geloase pe noi, celelalte, deoarece noi apucaserăm să ne luăm rămas-bun de la familie. Au zis că li se rupea inima la gândul că părinţii lor îşi închipuiau, poate, că fugiseră de-acasă. Dar eu mi-am spus că nu era nicio diferenţă, în fond. Ba chiar m-am gândit că era mai bine ca părinţii lor să
creadă că fugiseră de-acasă decât să afle adevărul — să afle ce trebuia să
îndurăm la Staţie.
Prin propria artă a povestirii, au redefinit totul.
13 Unul dintre numele tradiţionale ale Coreei, utilizat din secolul al XV-lea, când a fost instituită dinastia cu acelaşi nume, până în 1897.
53
Mai întâi ne-au schimbat numele. Jayoung a devenit Sawako, care înseamnă „dulce”. Jobasan a declarat că se potrivea de minune cu pasiunea ei pentru caramel şi ciocolată. Deoarece era cea mai mică şi ca vârstă, şi ca statură dintre fetele din Staţie, Mija s-a transformat în Akiko, care înseamnă
„copil”. Numele lui Yongmal a fost ales personal de ofiţerul Kaneda, care a revendicat-o înaintea tuturor soldaţilor din subordine.
— Să-i ziceţi Anzu, i-a ordonat lui Jobasan, rânjind, pentru că posteriorul ei are un gust acrişor, de anzu — caisă — necoaptă.
Yongmal, desigur, nu ne lăsa să-i spunem aşa când eram doar între noi, jurând că n-o să mai pună gura pe vreo caisă. Soori a devenit Saori, iar Nami, Namiko, probabil din cauza similitudinii fonetice. Eu n-am refuzat să
folosesc numele dat: adoptând acel nom de guerre, voiam s-o separ pe femeia de la Staţie de persoana care fusesem cândva, fetiţa vicleană şi plină
de viaţă din Heoguri, Coreea. Aşa că, din momentul ăla, am devenit Kaiyo.
— Să nu uitaţi niciodată că sunteţi supuse credincioase ale Imperiului Japonez, ne-a declarat Jobasan, aşa că deziceţi-vă de obiceiurile voastre coreene, mai ales de limba coreeană.
Conspiraţia lor nu numai că ne-a înlocuit numele, dar a schimbat şi sensul anumitor cuvinte pe care le ştiuserăm până atunci. Ce numeau ei „fabrică”
nu era câtuşi de puţin o fabrică, iar locul pe care-l numeau Japonia nu era Japonia de care auziserăm. Destinaţia noastră finală s-a dovedit a fi Semarang, din Indonezia, unul dintre nenumărate locurile din Asia unde fuseseră plasate baze ale armatei imperiale japoneze. Iar rolul nostru era să
servim în cadrul a ceea ce numeau Staţia de Confort din incinta bazei. În prima noapte petrecută la Semarang am descoperit, visceral, ce însemna pentru ei confortul. Staţia era o căsuţă înjghebată aproape complet din bambus, al cărei interior consta din douăzeci şi cinci de cămăruţe despărţite de pereţi subţiri din scoarţă de copac împletită. Fiecare dintre noi, douăzeci şi patru cu totul, a fost încuiată într-una dintre aceste cămăruţe. Apoi, la câteva ore după aceea, au apărut ofiţerii. Şi ne-au făcut ceea ce aveau să ne facă în mod repetat mii de soldaţi, zi de zi, în tot timpul pe care l-am petrecut la Staţie, până la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial. În acea primă noapte am auzit întregul spectru de sunete pe care le poate scoate o fiinţă umană îngrozită. A început cu zbierete şi ţipete stridente, apoi a evoluat rapid, luând forma unui răcnet gutural, de fiară încolţită. Uneori zgomotul se oprea brusc, după o bufnitură înfundată, cu note metalice, sau o pocnitură care cutremura peretele, însoţită de înjurături în japoneză. În cele din urmă, după ieşirea ultimului ofiţer care se umfla în pene, s-au auzit vaiete înfundate la unison. La scurt timp după aceea, tranşeele adânci şi 54
întunecate ale nopţii au înghiţit totul, apoi au lăsat să scape câteva suspine convulsive şi, într-un final, s-a așternut tăcerea: o tăcere resemnată, la fel de de sumbră şi de mohorâtă ca ochiul necrozat al mamei.
Peste zi, nenumăraţi soldaţi îmi răpeau confortul — în jur de cincizeci pe zi în timpul săptămânii, două sute în weekend. Când îmi pierdeam cunoştinţa, turnau o găleată de apă rece ca gheaţa peste mine ca să mă
trezesc şi să-mi văd de treabă până la asfinţit. Când ni se umfla zona inghinală, acoperită de băşici ca vinul, când ne sângera posteriorul şi nici nu mai puteam merge de durere, ne injectau opiu în venă, câte opt-nouă injecţii în weekend, spre a face faţă cererii ridicate.
Noaptea, şuşoteam între noi în taină, în limba noastră maternă, depănând amintiri dulci-amare din locurile natale, care ne făceau să zâmbim, uneori să
ne înecăm de râs şi apoi să plângem. Yongmal nu părea să rămână niciodată
în pană de cuvinte. Era foarte vorbăreaţă, genul căruia nu-i mai tace gura.
Mai mult, insistase să vorbească în coreeană în primele câteva zile de faţă cu Jobasan şi cu soldaţii, până când i-au mai rupt un dinte din faţă şi-au lăsat-o cu un şchiopătat permanent la piciorul stâng. Din cauză că-i lipseau doi dinţi din faţă, Yongmal pronunţa tot timpul „ş” în loc de „s”, ceea ce ne făcea adesea să râdem. Ea ştia şi profita de treaba asta în conversaţiile ei nocturne
— „ticăloşul ăla proştănac!”, l-a caracterizat la un moment dat pe Jobasan, stârnind un val de chicoteli înfundate care s-a răspândit în rândul fetelor ca un incendiu de vegetaţie. Nu ne plictiseam niciodată de poveştile lui Yongmal. O invidiam nespus pentru copilăria de care avusese parte şi pentru talentul înnăscut cu care ne-o descria.
Se născuse într-o familie de fermieri cu cheag din nordul provinciei Pyongan. Tatăl lui Yongmal, care moştenise o livadă mare de peri de la unchiul lui care nu avusese copii, era un om blând şi dulce la vorbă, cu o voce mângâietoare şi ochi blajini şi rotunzi ca de viţel. Mama ei, care domnea peste gospodărie şi fermă cu mână de fier, avea ochi ageri de afacerist şi braţe zdravene, bune de muncă. În ciuda temperamentelor diferite, părinţii lui Yongmal îşi clădiseră un cămin primitor, plin de dragoste, râsete şi de-ale gurii. Avea chiar şi un cal. I-a dat numele Baram, care poate să însemne „vânt” şi „dorinţă” în coreeană. Baram avea o slăbiciune pentru dulciuri — şi mai şi decât Jayoung, adăuga Yongmal, cu un zâmbet poznaş. De-abia reuşea să-i facă poftele, renunţând adesea la propria rezervă de dulciuri, pe care le punea deoparte în faţa de pernă pentru următoarele şedinţe de dresaj. Uneori trebuia să şterpelească din zahărul alb scump pe care-l ţinea mama ei în bucătărie sau să-i cumpere caramele cu 55
dovleac de la piaţă din banii ei de buzunar. Spre deosebire de majoritatea bărbaţilor, cărora o femeie călare li se părea ceva vulgar, tatăl ei era încântat s-o vadă împreună cu Baram, să vadă cât de plină de viață devenea în prezenţa lui.
Povestea care ne plăcea cel mai mult era cea despre cum o tulise Yongmal din oraş în dimineaţa nunţii ei, o legendă care ne fusese depănată în nenumărate rânduri. Într-o zi, spre surprinderea ei, descoperise că părinţii complotaseră s-o mărite. Trăgând cu ochiul la poza viitorului ei soţ, o cuprinsese groaza: un bărbat palid şi deşirat, care părea să fie cu vreo zece ani mai în vârstă decât ea, cu două semne mari de vărsat chiar deasupra sprâncenei drepte, în formă de punct şi virgulă. Se dovedise că bărbatul era un croitor înstărit din Phenian, fiul unui prieten din copilărie al tatălui ei, văduv şi cu treisprezece ani mai mare decât ea. Yongmal se simţise trădată
— cum putuse tatăl ei, domnul acela deschis la minte, cu ochi blajini, să
clocească un plan bazat pe asemenea idei învechite, fără ştirea ei? El îi explicase că o făcea pentru binele ei.
— Umblă vorba că japonezii răpesc fete nemăritate, îi spusese, cu fruntea încreţită de o posomorâre atipică.
Acum Yongmal înţelegea foarte bine ce voise să spună, dar la momentul acela fusese prea inocentă ca să priceapă. Tot ce desluşea, înveşmântată în rochia strălucitoare de tafta roşie ca sângele, dis-de-dimineaţă în ziua nunţii, era posibilitatea răzvrătirii. Rămasă singură în camera ei cufundată în întuneric, după o perdea albă de muselină, în timp ce toate femeile din gospodărie erau prinse cu pregătirea festinului pentru nuntă, lepădase rochia. Apoi, ca un şarpe care îşi lasă în urmă pielea uscată, ieşise tiptil pe fereastra care dădea spre curtea din spate, alergase la grajduri şi încălecase pe Baram. Reuşiseră să iasă pe poarta din spate fără să-i vadă nimeni. Şi, odată ajunşi pe cărarea cunoscută care tăia pădurea, îl îndemnase pe Baram s-o ia la galop, îmboldindu-l, pentru prima dată în viaţă, să se dovedească la înălţimea numelui.
Goneau spre pod, îi mai despărţeau doar vreo doisprezece metri de hotarul oraşului ei natal, când zăriseră o siluetă. Era un bărbat scund şi îndesat, cocârjat sub greutatea a două boccele mari, cafenii. Se uita ţintă la ea şi la Baram.
— Ce privelişte trebuie să fi fost pentru el, ne şoptea Yongmal. O fetişcană
pe ditamai calul, îmbrăcată în desuuri subţiri de mătase, gonind spre el ca vântul şi ca gândul!
Yongmal văzuse că îi tremură genunchii, apoi una dintre boccele îi căzuse de pe umăr, împrăştiind pulberea dinăuntru pe tot podul. Ea nu încetinise 56
deloc. Dar Baram fornăise deodată. Nechezase şi se oprise brusc, azvârlind-o pe Yongmal din spinare. Ultimul lucru pe care şi-l amintea, înainte de a-şi pierde cunoştinţa, era apa rece ca gheaţa izbindu-i ceafa. Se trezise la ceva vreme după aceea în camera ei, înconjurată de părinţi, servitori, un doctor şi bărbatul îndesat de pe pod. Se dovedise că omul era negustor de zahăr şi tocmai aducea sacii cu zahăr alb pe care-i comandase maică-sa pentru ospăţul de nuntă. În timp ce Baram devora praful alb ca zăpada aşternut pe pod, negustorul o salvase din râu. Din fericire, Yongmal nu se alesese cu vreo rană gravă. Şi astfel, din păcate, nunta decursese conform planului —
,deşi Yongmal strănuta din două în două minute, cu buza de sus umflată cât o nucă. Şi, ne povestea, câteva zile după aceea, podul presărat cu zahăr rămăsese o atracţie pentru căţeii din oraş şi catârii care treceau pe-acolo.
Am aşteptat, cuprinse de curiozitate şi groază, relatarea ei despre prima noapte cu soţul nedorit. Yongmal ne-a zis că ştia vag ce-ar fi trebuit să se întâmple şi era gata să-i opună rezistenţă cu ghearele şi cu dinţii — ba chiar şi cu lumânările aprinse din cameră, dacă avea să fie nevoie.
