Da, era o ea, nu un el, pentru că este, se spune, un mod feminin de a comite fapta: viclean şi perfid, ca urmare, niciodată o metodă îndeajuns de masculină. Pentru mine, era singura metodă imaginabilă, la cât de neputincioasă eram, lipsită de opţiuni şi demnitate. Când mâinile care ar 11 Partidul muncitorilor sud-coreeni ( N.r. ).
49
trebui să te ocrotească vin spre tine gata să te sugrume, nu simţi nicio ruşine în a te folosi de singurii dinţi cu care mai poţi muşca. Pentru numele Domnului, otrava era adevărata democraţie: ea nu discrimina — îţi venea de hac, indiferent dacă erai bogat sau sărac, capitalist sau comunist, femeie sau bărbat.
Deşi am fost tentată, nu mi-am destăinuit niciodată adevărata identitate lui Jenny, nici oricărei alte femei din Casă. Oricât tânjeam să le salvez, evitam ataşamentele. Nu stăteam la şuete cu ele. Le evitam sau le ignoram privirile rugătoare. Ştiam că acele chipuri urmau să-mi apară în vis multă vreme după ce avea să se risipească mirosul focului de artilerie. M-am străduit să
nu le reţin numele, numele acelea din două silabe deja familiare, care aveau să-mi ţâşnească de bunăvoie de pe buze dacă le îngăduiam. Niciun nume, în afară de al lui Jenny, desigur.
Simţeam că Jenny, ca şi Yongmal, apăruse în viaţa mea prin intervenţia unei forţe asupra căreia nu aveam niciun control. Mi-am dorit ca ochii ei de şoim, privirile acelea chiorâşe, tulburătoare, dar incitante, să-şi păstreze înverşunarea şi aerul perfid. Mi-am dorit s-o păstrez aşa în amintire. Astfel că, atunci când a venit ziua cu pricina — dimineaţa controlului medical lunar la oraş, dimineaţa în care le-am legat mâinile cu noduri alunecătoare, înşelătoare, pe care le puteau desface cu uşurinţă, doar cu o mișcare lungă și ușoară, după ce am strecurat revolverul gardianului în chiloţii lui Jenny, revolverul doar cu un glonţ lipsă, cel înfipt acum în ţeasta santinelei adormite, spunându-i să scoată arma doar când camionul începea să reducă
viteza pe drumul abrupt, şerpuit, care tăia munţii, pentru a slobozi un glonţ
în ceafa şoferului de îndată ce ea şi celelalte femei îşi eliberau discret mâinile din legături, dimineaţa în care i-am turnat şoferului minciuna pe jumătate adevărată că gardianul zăcea în nesimţire din nou, în stare de ebrietate, dimineaţa cea mare a singurei lor tentative de evadare, dacă
norocul avea să rămână de partea lor –, am făcut ceva ce nu-mi propusesem să fac cu Jenny: am îmbrăţişat-o. Am tras-o spre mine şi am îmbrăţişat-o strâns din spate, furându-i un strop de căldură şi dându-i un pic din căldura trupului meu, astfel că acum aveam o părticică din ea, iar ea avea o părticică
din mine. Am simţit un soi de tors uşurel dinspre toracele ei. Niciuna dintre noi nu s-a mişcat. Deşi doar pentru scurt timp, nicio grijă pe lume nu ne putea atinge.
Cea mai mare problemă ţinea de Casa în sine. Chiar şi cu gardianul, şoferul şi soldatul pus de pază scoşi din joc, Casa avea să rămână pe veci acolo, astfel că ne-ar fi fost imposibil să evadăm, chiar şi mult timp după ce am fi ieşit dintre acele ziduri. Aşa că începusem să şterpelesc combustibil.
50
Orice putea aţâţa focul, de fapt: motorină din camion, gaz lampant pentru sobă, spirt din trusa medicală, până şi tăria cu un miros care te trăsnea, pe care o dosise gardianul după bufetul din bucătărie. Îi turnasem un strop din lichidul toxic, tulbure în sticlă ca s-o umplu la loc şi trăsesem morfină în seringă. Simţisem o recunoştinţă ironică la adresa medicilor şi a gardianului
— ca mulţi alţi sclavi, învăţasem să adopt masca unui imbecil în timp ce stăteam cu urechea ciulită şi pândeam iepureşte, adunând constant firimituri de informaţii de la stăpân. Cât de straniu fusese până la urmă să
văd chipul gardianului împăcat, abandonându-se somnului de veci, în contrast cu aerul lui obişnuit de nelinişte, cu ochii mari, agitaţi, rătăcind mereu de colo-colo, gata să se arunce asupra unui şoricel care încerca să
fugă. I-am dăruit repausul de care avea nevoie, dar pe care n-ar fi putut niciodată să şi-l ofere.
Descoperisem măruntaiele vulnerabile, precum carnea vie, ale Casei, de sub pielea tăbăcită. Exteriorul de un gri-metalic era doar o faţadă, care ascundea scheletul de lemn frumos mirositor.
Dacă n-aveam cum să scăpăm din Casă, mi-am zis, ce-ar fi s-o întorc pe dos?
Cu grijă, am injectat lichidul furat în scheletul clădirii, îmbibând fiecare coloană şi grindă, fiecare colţ de parchet cu substanţa inflamabilă, cu mirosul ei pătrunzător şi, inspirând mireasma dulceagă şi lugubră, m-a luat cu ameţeală, capul mi s-a desprins parcă de trup, plutind de jur împrejurul Casei, cu un zâmbet straniu pe buze.
Aş fi putut să părăsesc imediat locul. În schimb, am urcat agale muntele din spatele Casei şi m-am furişat în pădurea deasă. Am rămas toată
dimineaţa acolo, pândind din umbră.
Am văzut cum dădeau din aripi păsările de foc prin ferestrele zăbrelite, încălzindu-şi trupuşoarele spre a-şi lua zborul. Arzi, drăguţă, arzi — buzele mi-au schiţat cuvintele fără a scoate niciun sunet.
Ce splendoare! Ce plăcere! Să simţi văpaia, să vezi lucrurile arzând, mistuite de dansul limbilor de foc arămii, care se aţâţau între ele la fiecare capriciu pe care-l ţeseau. S-a întâmplat mult mai repede decât aş fi crezut, o puzderie de limbi pârjolitoare iţindu-se printre gratii, lingând şi dezmierdând peretele, aşternând un strat de negru învăpăiat peste griul tern. Curând, odată ce vântul şi-a schimbat direcţia, Casa a fost gata să-şi dea ultima suflare, împrăștiind licuricii scânteietori în direcţia mea, ecouri splendide ale flăcărilor care mi-au gâdilat chipul, lăsându-mi pete minuscule, întunecate pe piele, pe care probabil că n-aveam să le mai pot spăla vreodată. Mai curând aveam să le port cu mândrie. Acum grinzile 51
începeau să cadă huruind, ca un ropot de aplauze asurzitor. Mi-am dus arătătorul la nas pentru ultima oară, trăgând în piept mirosul stăruitor de gaz lampant. I-am inspirat adânc mireasma îmbătătoare. Apoi m-am mai uitat o dată pe îndelete la gurile căscate care se prăbuşeau și care fuseseră
cândva ferestrele cu gratii de oţel. Probabil că-şi închipuiseră că acele gratii de metal aveau să ţină secretul compromiţător ascuns pe veci în Casă. Nu ştiau că lăsaseră o gânganie primejdioasă înăuntru — un incendiator, un trickster care schimbase taberele şi le dăduse foc la acoperiş, care-şi pusese în cap să doboare cu totul blestemata de Casă.
A doua viaţă
Povestitorul
1942
Erau povestitori iscusiţi, la urma urmelor. S-au folosit de atâtea poveşti distincte spre a ne seduce.
În cazul lui Soori, promisiunea că tatăl ei va fi eliberat: i-au zis că nu trebuia decât să lucreze doi ani la o fabrică de senninbari12 din Japonia spre a obţine eliberarea tatălui ei, pe care îl arestaseră pe nedrept sub acuzaţia de evaziune fiscală. În cazul lui Nami, promisiunea educaţiei: prima din clasă, dar săracă lipită, a crezut că i se oferă o şansă unică atunci când i-au promis o bursă pentru liceu şi facultate, în schimbul a doi ani de muncă într-o fabrică de pantofi. Pe Jayoung au momit-o cu caramele: având ghinionul de a fi a patra fiică dintr-o familie nevoiaşă care n-avea niciun băiat, n-a stat deloc pe gânduri când i s-a oferit o slujbă la o fabrică de dulciuri din Osaka.
I-au promis că truda ei zilnică avea să fie răsplătită nu prin dezaprobare pentru că era fată, ci cu un salariu generos şi un sac îndesat cu caramele, care să-i satisfacă pofta veșnică de dulciuri.
În cazul meu, a fost vorba de un ochi.
M-au amăgit că puteau remedia problema în urma căreia mama rămăsese fără ochiul drept.
12 Curea sau fâşie de material brodată cu o mie de cusături care le era dăruită, ca amuletă şintoistă, soldaţilor japonezi înainte de a pleca pe front.
52
— La cel mai bun spital modern din Tokio se pot face astfel de minuni, mi-a spus ofiţerul Kinoshite. Astfel, Imperiul mărinimos va îndrepta ce a distrus tatăl tău din neamul Joseon13.
N-aş putea spune că n-am avut nicio suspiciune, dar eram prea disperată
ca să-mi pese. După ce tata care ne maltrata a murit în urma unei toxiinfecţii alimentare subite, la scurt timp după ce-o lăsase pe mama pe jumătate oarbă, starea de sănătate a mamei s-a înrăutăţit rapid. Cu vederea slăbită şi suferind de vertij, nu mai putea să lucreze la fabrica de chibrituri. Ca și cum situația n-ar fi fost și așa destul de rea, la trei luni după moartea lui, mama a descoperit darul de despărţire pe care ni-l lăsase tata: o sămânţă care-i încolţea în pântec. Aşa că, la momentul când copiii de vârsta mea din familii înstărite începeau gimnaziul, pe umerii mei a căzut datoria de a-mi întreţine sora nou-născută şi mama aproape oarbă. Însă din munca mea necontenită
de-abia câştigam îndeajuns să ne permitem trei mese pe zi. Astfel, când ofiţerul Kinoshita a venit să ne facă această propunere — un salariu bunicel şi o operaţie la ochi pentru mama în schimbul a doi ani de muncă într-o fabrică de textile din Nagoya —, am acceptat, gândindu-mă că mai rău n-avea cum să fie.
Uneori, când se plictiseau să inventeze poveşti, nu se mai oboseau.
