scundă şi îndesată cu un copilaş care-i gângurea la sân şi un altul care-i atârna de braţ — era o condensare a unei banalități pline de farmec. Uneori, când camionul încetinea ca să lase să treacă o cireadă de bivoli greu încărcaţi, îi şi auzeam pe localnici vorbind în limba lor maternă, o limbă atât de suavă şi mângâietoare, încât îmi dădeau lacrimile. Sonoritatea ei, voioasă
şi ludică, îmi evoca o poezioară pentru copii pe care mi-o îngânase cândva mama, ceva nespus de intim, care-mi aducea o alinare de nedescris. Timpul nu mai conta în decursul acelui drum hurducat, de vreo optzeci de minute —
acel moment efemer era doza mea săptămânală de tărie, speranţă şi frumuseţe, care-mi îngăduia să supravieţuiesc încă unei săptămâni în infern, câtă vreme încă recunoşteam miezul fiinţei mele. Momentul îmi aparţinea pe deplin — era ceva ce nu puteau întina, ceva ce nu-mi puteau răpi. Mă
agăţam cu toată forţa de el.
Controlul medical săptămânal avea, desigur, şi beneficii practice.
Deşi exista o infirmerie în incinta bazei, răspândirea din ce în ce mai largă
a bolilor venerice în rândul soldaţilor însemna că se impuneau controale periodice, efectuate de un doctor în toată regula, de la spitalul militar din oraş. La cea de-a patra vizită, domnul doctor Mitsuyama mi-a destăinuit numele lui adevărat: Kim Young-soo. Originar din Seul, se pregătea să-şi ia diploma în medicină la Tokio când a fost încorporat în armata japoneză.
63
— Cu toţii ne străduim să supravieţuim pe un câmp de luptă care nu ne aparţine, mi-a şoptit în coreeană, cu ochii afundaţi în orbite scânteind de lacrimi.
Prin intermediul lui am putut să încep să adun pastilele: comprimate de keumgyerab, contra malariei, care conţineau chinină. La fiecare control îi ceream discret unu-două. Obiectivul meu era să adun patruzeci. Treaba asta începuse de-abia după moartea lui Yongmal: m-am gândit că era singurul dram de demnitate la care mai puteam aspira, să-mi pun capăt vieţii în ziua în care aveau să mă secătuiască şi de ultimul strop de speranţă.
Şi apoi am început să-l simt: începutul sfârşitului. Cu fiecare zi care trecea, aerul din jur părea mai dens, încărcat de răsuflarea acră şi sinistră a spaimei. O simţeam în strigătele lor la beţie. O vedeam în expresiile abătute care le apăreau uneori pe chip, străpungând faţadele dure. O trădau până şi pifanii care apăreau piliţi la Staţie în miezul zilei. Se zvonea că unii ofiţeri îşi petreceau mai mult timp luând opiu decât punând la cale strategii militare.
Pentru prima dată l-am văzut pe ofiţerul Kaneda, amețit deopotrivă de whisky şi de opiu, căzând în nesimţire sub ochii mei. Jayoung mi-a povestit că un soldat cu un temperament instabil apelase la seppuku — sinuciderea prin eviscerare, tradiţia samurailor japonezi care pierduseră o bătălie — în baracă.
— Vin americanii, mi-a şoptit Jayoung, respirând sacadat de entuziasm.
Domnul doctor Kim, cu fruntea lui brăzdată de riduri şi cu privirea întunecată și contemplativă, mi-a spus la un moment dat că sfârşitul se apropie mai întâi treptat, apoi se întâmplă subit. În ziua în care mi-a înmânat a patruzecea pastilă de keumgyerab, mi-a spus că sfârşitul e la doi paşi de-acum.
— În curând forţele americane vor ataca baza, s-ar putea să se întâmple mâine sau peste o lună, mi-a şoptit.
Inima mi-a zvâcnit în piept ca o pasăre în colivie în timp ce-i mulţumeam şi-mi luam rămas-bun. A schiţat un zâmbet firav. Apoi m-a strigat pentru ultima dată pe numele meu coreean şi mi-a făcut semn să mă apropii. M-a rugat în surdină să-i promit ceva.
— Odată ce va începe atacul, japonezii s-ar putea să vă ducă în adăpostul antiaerian. Să nu-i urmezi în adăpost. Au fost instruiţi să nu accepte ideea de
„capitulare”. Nu vor cruţa pe nimeni, nici măcar pe ei înşişi. M-ai înţeles?
În noaptea aceea m-a vizitat ofiţerul Kaneda — pe jumătate beat, după
cum era de aşteptat. Ca întotdeauna, şi-a adus paharul lui şi sticle de un verzui opac cu tărie ordinară. Studiindu-i cu dispreţ disperarea, inspirând izul înţepător de nesiguranţă pe care îl răspândea, mi-am dat seama deodată
64
că existau nenumărate lucruri pe lume pe care Kaneda nu le ştia. Mai întâi, ar fi surprins să mă vadă făcând ceva ce nu mai făcusem niciodată altfel decât obligată: să-i torn băutura în pahar cu amândouă mâinile, cu ochii plecaţi cuviincios. Nici nu bănuia c-o să-l las să se îmbete cu satisfacţia capitulării mele subite, precum şi cu sentimentul de superioritate al învingătorului, înclinând din cap în timp ce el depăna, în beţia lui, amintiri despre Yongmal şi vremurile lui de glorie.
— Eu te-am creat, avea să mormăie, şi tot astfel vei muri, micuţa mea iertare, Kaiyo, întocmai cum a murit Anzu, micuţa mea caisă dulce.
Şi apoi, printre râsetele şi lacrimile lui anapoda, avea să-mi cresteze conturul unei caise pe coaste, slujindu-se de cuţitul lui militar, care prinsese deja gustul sângelui de fetiţă. Habar n-avea că urma să îndur totul fără să
crâcnesc.
Cât de puţin mă cunoştea — după atâţia ani în care îmi iscodise fiecare orificiu. Revelaţia asta mi-a stârnit un hohot de râs lăuntric, genul de râs în care se strecoară mila. Nu ştia că eram o povestitoare. Întocmai ca el şi Yongmal. Desigur, eu eram cea care ţesuse deznodământul poveştii tatei: după ce violenţa lui faţă de mama a devenit de neîndurat, lăsând-o fără un ochi, am urzit planul menit să pună capăt calvarului. L-am otrăvit şi am creat un context imaginar al morţii lui pentru consătenii noştri. L-am îngropat în taină în crângul de mesteceni şi le-am spus vecinilor că taică-meu, pescar fiind, plecase din nou la vânătoare de balene, apoi mi-am trimis eu însămi o telegramă falsă, la o lună după aceea, cum c-ar fi fost înghițit de o furtună în larg. Deşi detestasem realitatea fizică a morţii pe care mă văzusem silită s-o provoc, povestea pe care am născocit-o a venit de la sine. Ceva mai încolo în viaţă, am ajuns să mă întreb dacă nu cumva neruşinarea mea a fost ceea ce i-a tulburat minţile mamei după moartea tatei — şocul de a descoperi că fetiţa ei scumpă a fost în stare de asemenea tertipuri fără a clipi măcar.
De asemenea, nu ştia despre mine că numele Kaiyo nu era primul nume care mi se dădea în locul celui din naştere. Înaintea lui, existase deja un bărbat mai în vârstă, un alb, care mă botezase cu un nume străin. Mă
alesesem cu numele Deborah, dăruit de pastorul Peltier, misionarul canadian care preda un curs de engleză în apropierea cătunului meu natal, la care mama mă ducea în fiecare săptămână, pe vremea când încă era tânăra sclipitoare şi modernă pe care o admirasem. Aşa că iată încă un lucru pe care Kaneda n-avea niciodată să-l afle despre mine: japoneza nu era singura limbă străină pe care o ştiam. Instruită sub numele Deborah în preadolescenţă, puteam să vorbesc şi să scriu bine în engleză. Da, de scris era vorba. Când domnul doctor Kim a aflat de talentul meu secret, cu prilejul 65
celei de-a treizeci şi opta vizite, m-a rugat să-l ajut să scrie acel bilet decisiv în engleză — fâşiuţa de tapet îngălbenit care ascundea un SOS adresat armatei americane, descriind poziţia şi situaţia generală a bazei militare japoneze din Semarang —, pe care avea să i-l înmâneze pe furiş unui spălător din oraş, pentru a fi transmis unuia dintre cercetaşii americani.
Mai era încă o poveste pe care aveam s-o ţes, din proprie iniţiativă de această dată. Kaneda îmi inventase noul nume, eu aveam să scriu noul deznodământ de taină al poveştii lui. Nu aveam de ales, căci moartea se apropia de mine în pas de marş din ambele tabere, oricum. Cu planul pe care-l pusesem la cale aveam o şansă măcar, oricât de firavă, de a mă
răzbuna şi a supravieţui. Urma să joc rolul concubinei desăvârşite, rolul gheişei supuse pe care el îşi dorea cu atâta înverşunare să-l joc, turnându-i vin în pahar, aprinzându-i pipa din cocean de porumb, îndesată cu florile păcătoase, strecurându-i în acelaşi timp pastilele cu chinină pisate în sticlele de whisky oricând ieşea, clătinându-se pe picioare, să se uşureze, până când organismul avea să-i cedeze, cufundându-se agale într-un somn dulceag.
Domnul doctor Kim mi-a zis că moartea indusă de pastilele de keumgyerab era una urâtă: apăreau hemoragii abundente, din fiecare orificiu cu putinţă.
Astfel, spre a ascunde baia de sânge, aveam să îndeplinesc un ultim gest de supunere în numele lui: seppuku, sinuciderea prin eviscerare. Mă aştepta o moarte sigură dacă ceilalţi ar fi aflat că eu îl otrăvisem. Dacă îşi închipuiau, însă, că recursese la metoda lor tradiţională de sinucidere, demnă de un războinic, poate că aveam să supravieţuiesc în ciuda crimei.
Domnul doctor Kim a avut dreptate. După cum anticipase, sfârşitul a venit mai întâi treptat, apoi subit. Cu sabia de samurai a lui Kaneda în mână, mă uitam la corpul care-mi zăcea la picioare, cu membrele scuturate de spasme, fără să scoată un sunet, purtând o ultimă luptă pe care n-avea s-o câştige în veci, împotriva triadei redutabile alcătuite de alcool, opiu şi chinină. Am ridicat sabia, cu vârful îndreptat spre partea de jos a abdomenului lui Kaneda, spre stânga, uluită de calmul şi siguranţa glacială
cu care o strângeam în mână. Tocmai mă întrebam ce soi de gânduri i-ar fi trecut prin minte dacă ochii ca mormolocii i-ar mai fi fost deschişi, când am auzit primul tunet.
A reverberat din colţul de est al bazei în unde înfundate — ceva nelămurit, intangibil, de parcă ar fi fost un tunet auzit de altcineva. Al doilea m-a izbit ca o palmă usturătoare peste faţă, după care nu mai auzi nimic o vreme. Acesta venise mai de aproape, ştiam, simţeam cum mi se cutremură
pământul sub picioarele goale. Apoi a izbucnit urletul sirenei. Am scăpat sabia din mână şi am ţâşnit afară.
66
Printre vuietele sirenei am auzit o voce de bărbat care ţipa:
— Fetelor, dacă vreţi să scăpaţi cu viaţă, fugiţi spre adăpostul antiaerian!
