vărsat chiar deasupra sprâncenei drepte, un fel de punct şi virgulă într-o rână.
Îi cuprinde faţa în mâini, ca şi cum s-ar pregăti să mângâie un animal gingaş.
— Soţul meu. Soţul meu.
Rosteşte de două ori cuvintele. Prima dată propoziţia se încheie pe o intonaţie înaltă, ca şi cum ar pune o întrebare; a doua oară coboară spre pământ, un val cald, copleşitor, de uşurare. Îi dau lacrimile. Dar zâmbeşte cu toată gura.
O nălucă. O vedenie. Preţ de câteva secunde nu-i vine a-şi crede ochilor.
Însă realizează în curând că nu se poate îndoi de atingerea degetelor ei pe obraji. Îi studiază chipul, căutând semne. Pomeţii aceia proeminenţi şi maxilarul ușor pătrat — acolo sunt.
Ea e. Yongmal. Soţia lui.
Tovarăşa lui dragă, chiar dacă pentru scurt timp, care îi dispăruse într-o zi din viaţă. Ca o reverie spulberată — fără să-şi ia rămas-bun cum se cuvine, fără vreo urmă. Au trecut mai bine de zece ani de-atunci. A plecat de-acasă
cu slujnica ei, spunând că merge la piaţă, să cumpere nişte dulciuri pentru ponei.
Unii au spus c-ar fi fugit de-acasă ca să scape de căsătoria aranjată. Toată
lumea ştia că încercase deja figura. Dis-de-dimineaţă, în ziua nunţii lor, evadase prima oară: ieşise tiptil pe geam, apoi pe uşa din spate, cu gândul să
fugă din orăşelul ei natal înainte de a i se impune tovărăşia nedorită. Însă
acea tentativă dăduse greş — Yongmal căzuse în râu când trecea un pod —
şi nunta avusese loc, după cum fusese stabilit.
Dar a doua dispariţie a fost diferită, îşi spune. Deşi relaţia lor a fost una impusă la început, ca toate căsătoriile tradiţionale, au reuşit să se îndrăgostească unul de celălalt. Tăcut şi introvertit, el a fost fermecat de îndrăzneala ei, în timp ce Yongmal, plină de vioiciune, a fost atrasă de răbdarea şi blândeţea lui. Trăgeau unul spre celălalt, ca polii opuşi ai unui magnet. Cu fiecare zi care trecea, îşi împărtăşeau din ce în ce mai mult gândurile. Fiecare zi aducea mai multe râsete din partea ei, mai multe priviri cu coada ochiului din partea lui, menite să-i ocrotească inima care zvâcnea de emoţii. Şi câteva secrete împărtăşite. Conversaţiile lor şoptite lăsau loc unor zâmbete cu subînţeles. În decursul primelor trei luni de căsnicie, deveniseră iubiţi.
70
Oare sentimentul nu-mi era împărtăşit? Aşa de orb am fost? În ciuda convingerii lui iniţiale cu privire la afecţiunea lor reciprocă, îşi tot pune aceste întrebări de-atunci.
Şi le-a tot pus până acum.
Prima zi după regăsire trece ca în transă.
Sunt cu capul în nori, uluiţi amândoi de norocul care i-a lovit, o fericire aşa de intensă, încât îi amorţeşte.
Însă ea trebuie să rămână lucidă. Ştie că ea e cea care trebuie să-şi depene povestea. E obligată să umple golul imens care include două
războaie, Al Doilea Război Mondial şi Războiul din Coreea, şi cei doisprezece ani de când a dispărut. Nu-i va spune nimic neadevărat. Întrebarea e ce să-i spună şi ce să treacă sub tăcere.
Când anume să-i spună e încă un aspect important. Din fericire, îl cunoaşte bine. O calitate a lui la care ea ține mult este că poate să aştepte.
Ştie deja cât de răbdător este: deşi avea tot dreptul, conform legii şi tradiţiei, nici nu se atinsese de tânăra lui soţie fără voia ei.
— E alegerea ta, Yongmal, îi spusese, nu a mea.
Ştie că a ajunge să-l iubeşti e ca şi cum ai lăsa o bură fină să te pătrundă: se petrece treptat, cu timpul. Însă, din clipa în care îl vede în croitorie, ştie că
ploaia a pătruns-o până la piele.
De fapt, chiar o ia prin surprindere. E mult mai chipeş decât şi-a imaginat.
Se aştepta să fie un bătrân deşirat cu un ten bolnăvicios. Dar nu e nici palid, nici deşirat. E un bărbat zvelt, cu spatele drept şi o postură la fel de elegantă
ca a păsării flamingo pe care a văzut-o cândva în manualul ei de engleză. Şi mai degrabă îi place aerul lui copt: părul grizonant se potriveşte cu costumul gri-antracit. Îi place să vadă cum îi sclipesc şuviţele argintii în păr, de câte ori îşi înclină capul, cufundat în gânduri, în lumina becurilor din magazin.
Singurul lucru care n-o surprinde e zâmbetul lui: minunat, întocmai cum trebuie să fie, răspândindu-se dinspre ochi spre buze, nu invers, cum se întâmplă la majoritatea oamenilor. După ce-a supravieţuit celor două
războaie, își dă seama că uitase de mult cum arată un zâmbet sincer, blând.
Acesta e soţul meu, îşi şopteşte din nou în minte. Deşi aspectul nu contează prea mult pentru ea în materie de dragoste, se bucură de frumuseţea fizică neaşteptată a soţului ei. Nu-i vine a crede ce noroc are: nu şi-a închipuit în veci că un om care o atrăsese prin vorbe şi căldură s-ar fi putut dovedi agreabil şi ca înfățișare.
Pentru prima dată în viaţă, un bărbat îi trezeşte un puseu de dorinţă.
Se întreabă cât timp va putea amâna prima lor noapte — căsătoria lor n-a fost niciodată consumată. Nu știe sigur cum să-i dezvăluie noul ei trup. N-o 71
frământă prea mult cicatricile: vor fi ascunse de bezna nopţii. Adevăratul motiv de îngrijorare e altul: înainte de dispariţie, trupul lui Yongmal nu fusese atins de niciun bărbat. Între timp, însă, au atins-o mii. Primul război a silit-o să facă în mod repetat cunoştinţă cu aceştia. Cum ar putea trupul ei să
simuleze ignoranţa? Cum poate să uite ceea ce a fost forțată să suporte ani în şir? Un gând o linişteşte: trupul ei n-a trăit niciodată actul iubirii. E purul adevăr. Din această perspectivă, nu e nevoie să se prefacă: nu are ce uita. Din această perspectivă, va fi prima noapte, prima ei noapte, în adevăratul sens al cuvântului.
Se uită din nou ţintă la chipul lui. Deja a prins drag de cicatricile de deasupra sprâncenei. Îi place textura lor. E unul dintre semnele distinctive mărunte care-l fac să fie el, îşi spune. Se întreabă dacă el ar reacţiona la fel la cicatricile ei, dacă ar şti. Crede că da. Dar nu vrea să rişte — nu încă. Ar prefera să se asigure că sentimentele lui pentru ea revin la intensitatea şi profunzimea dinainte până să-i dezvăluie ceva prea şocant.
E mişcată de faptul că i-a observat pantofii. A fost de-ajuns o privire.
Pantofii l-au făcut să-i pronunțe numele. Yongmal! L-a rostit aproape neauzit, cu vocea îngroşată şi cu ochii umezi. Bănuieşte că pantofii au fost argumentul decisiv pentru el. Îi făcuse la comandă pentru ea. Alesese personal pielea de viţel, o nuanţă cafeniu-închis. Concepuse modelul, cu vârfuri rotunjite, nu ascuţite, cum erau aproape toate modelele de pantofi de damă pe vremea aceea, ca să-i poată purta şi la călărie. Acum nu mai arată
