deloc ca la început. Au fost tociţi de vreme şi de războaie, iar cafeniul lucios a lăsat loc unei nuanţe de muştar prăfuit. S-au scâlciat aproape de tot la călcâie. Şi totuşi el îi vede aşa cum erau sau cum au fost dintotdeauna. După
cum era de aşteptat, atenţia lui prevenitoare o emoţionează. O mișcă
profund.
Însă, în mod ironic, aceeaşi atenţie tinde s-o neliniştească. Aşa că decide să discute cu el noaptea. Sunt întinşi în pat, faţă în faţă, ea cu spatele la geam, astfel încât chipul lui e scăldat în lumina lunii, iar al ei rămâne în umbră. În consecință îi poate studia faţa, pândindu-i fiecare reacţie, în timp ce pe chipul ei nu se citeşte nimic. Unul dintre primele lucruri pe care trebuie să le verifice e cât de plauzibilă e povestea ei. Hotărăşte să atace direct subiectul.
Cu îndrăzneală, fără ocolişuri.
— M-am schimbat mult? Arăt altfel? îl întreabă.
Pe un ton afabil, sigur, deşi inima îi bate să-i spargă pieptul.
— Da, îi răspunde el încet.
Îşi aminteşte cum a observat, ceva mai devreme, detalii mărunte pe chipul ei care nu existaseră înainte. Nişte cerculeţe minuscule ca nişte 72
semne de vărsat. Sau, ai putea crede, urmele unor arsuri provocate de tăciuni împrăştiaţi de vânt. Cea de-a două ipoteză i se pare plauzibilă, având în vedere bombardamentele interminabile din timpul războiului, încă
dureros de limpezi în memoria lui.
Şi felul ei de a vorbi s-a schimbat. Vocea ei pare să se fi înmuiat cumva. Şi-a pierdut un strop din vitalitatea dinainte. Dar ştie că era o adolescentă când a dispărut. Acum e femeie în toată firea. Anumite schimbări sunt fireşti şi inevitabile, îşi spune. Importante sunt emoţiile pe care le trezeşte în el. Îi inspiră aceeaşi energie, aceeaşi încântare. S-ar putea ca afecţiunea să-i fi devenit şi mai profundă în lipsa ei, în tot timpul cât a aşteptat-o necontenit.
— Eşti şi mai frumoasă, îi spune.
Ea simte o nouă strângere de inimă, un val de bucurie şi tristeţe îngemănate. Îi scapă un chicotit straniu, care-i dă un aer de copil, de copil fericit. Chiar se simte fericită — şi în acelaşi timp foarte neliniştită. Se întreabă dacă merită fericirea asta. Îi place să creadă că da.
Învaţă repede. Phenianul de după război e un loc bun pentru cineva ca ea.
Cu doar câţiva ani în urmă, Phenianul era o ruină: în urma bombardamentelor sistematice la care recurseseră forţele americane, nu mai rămăsese decât un talmeș-balmeș de clădiri carbonizate, ici și colo. Nu existase niciun deznodământ mulţumitor al războiului, niciun învingător care să se umfle în pene: un impas sângeros dusese la semnarea unui armistiţiu între Statele Unite şi Coreea de Nord, lăsând ţara divizată în două.
Însă oamenii din Coreea de Nord rămân plini de optimism, îmbătaţi de ideologia şi propaganda Partidului Comunist, încă la începuturi şi seducător.
Reprezentanţii Partidului declară că ei sunt dornici să izbândească prin forţe proprii, spre deosebire de fratele trădător din sud care a apelat deja la ajutor din partea altor naţii, în special din partea americanilor. Oamenii şi utilajele conlucrează ca şi cum ar fi o singură entitate, spre a face din patria lor cea mai măreaţă ţară din lume — „Paradisul pe pământ pentru muncitori” este expresia exactă, întipărită cu litere roşii ca focul la intrarea în fabrici şi laboratoare, împreună cu multe alte devize care-l ridică în slăvi pe Divinul Părinte Fondator al naţiunii, Kim Ir-sen. Partidul le pune constant la dispoziţie oamenilor texte şi imagini îndreptate împotriva fratelui devenit inamic — oamenii ştiu, fără dubiu, că pe străzile din Seul încă mişună
cerşetori şi orfani înfometați, în timp ce în oraşul lor mirific, Phenian, în fiecare zi se mai ridică o clădire modernă. Ca multor concetăţeni, şi ei îi e drag oraşul, deşi nu crede, de fapt, propaganda care domină fiecare peisaj urban: a avut prea mult de-a face cu limbi străine, a văzut deja prea mult din 73
lumea largă, ca s-o creadă pe deplin. Însă nu-i e greu deloc să-şi joace rolul atât timp cât oraşul rămâne un refugiu pentru familia iubitoare, stabilă, pe care n-a avut-o niciodată până atunci.
Locuiesc într-unul dintre numeroasele apartamente stil muzicuţă din Phenian. Seamănă cu lamelele unei muzicuţe, o mulţime de linii drepte, perpendiculare: totul proiectat cu gândul la eficienţă, ignorând orice preocupare pentru intimitate. Ca boabele unui știulete de porumb, locuinţele sunt despărţite de pereţi firavi, astfel că trasul cu urechea devine o componentă firească a vieţii, totuna cu a inspira aerul stătut de pe culoarele lungi şi înguste, ca nişte vagoane de marfă unde nu pătrunde prea des lumina soarelui. Uneori, când vântul nopţii străbate holul dintr-un capăt în celălalt, se aude un şuierat în falset strident, ca de muzicuţă.
Totuşi pentru ea e un cămin fericit. E casa lor, unde soţul tandru se întoarce în fiecare seară, spre a fi întâmpinat de soţia cu ochii mari. În public, nu e un bărbat prea vorbăreţ. De fapt, multe figuri sus-puse din partid, în special clienţi de-ai lui de la croitorie, îl respectă pentru hărnicie şi mai ales pentru firea lui tăcută, îngreţoşaţi de şleahta de linguşitori arivişti care-i înconjoară în branşă. Însă acasă, în patul lor, cu luminile stinse, îşi dovedeşte măiestria în arta conversaţiei. Îi împărtăşeşte perspectiva lui sinceră (uneori un pic primejdioasă) asupra vieţii şi a lumii. Într-o noapte, îi mărturiseşte în şoaptă cât de mult duce dorul filmelor adevărate.
— Pe vremuri, îi spune, cu un murmur diafan, filmele puteau să fie despre orice.
Îi vorbește despre filmele europene, ba chiar şi unele americane, pe care le-a văzut în tinereţe, despre povestea captivantă a lui Scarlett O’Hara, a lui Dorothy cea cu vocea ca mierea şi a Vrăjitorului ei, despre un oraş subteran imaginar numit Metropolis care, se gândește ea, aminteşte pe undeva de scumpa lor capitală.
— Filmele bune te pot purta cu uşurinţă în alte locuri şi în alte epoci, îi spune soţul ei, cu un oftat nostalgic.
Cât de trist e faptul că în prezent Partidul decupează toate filmele după
acelaşi şablon, spre a corespunde ţelurilor sale politice. Ea încuviințează din cap la auzul meditaţiei lui hulitoare, rezistând cu greu tentaţiei de a-şi împărtăşi propriile poveşti despre filme, cele depănate de mama ei, originară din Seul. În mod obişnuit, nu îi este greu deloc să-l asculte toată
noaptea. E îndrăgostită de felul lui de-a vorbi: vorbeşte ca şi cum ar scrie, propoziţiile lui sunt însufleţite de cuvinte şi metafore pe care alţii nu le folosesc aproape niciodată în conversaţiile cotidiene. Această latură a lui îi aminteşte de mama ei: o femeie atipică pentru generaţia sa, elocventă şi 74
cultivată, o colecţionară de cuvinte. I se pare fascinantă această nouă
înţelegere a conceptului de familie — faptul că o căsnicie fericită devine mai mult decât suma părţilor.
O familie. Nu există niciun alt cuvât care să poată descrie acest lucru, îşi spune.
Activităţi de rutină. Zilnice şi săptămânale. În viaţa ei de dinainte le detesta. Acum sunt particule minuscule de plăcere pe care nu se va sătura niciodată să le inspire. De obicei, în timpul săptămânii soţul ei poartă un sacou azuriu încheiat cu trei nasturi sau unul gri de mătase, la două rânduri, ambele croite pe talie, dar cu umerii laţi, astfel încât îi accentuează silueta elegantă şi rafinată, de ogar de rasă. În zilele de sărbătoare, poartă adesea sacoul lui vechi de tweed, larg şi tocit la coate. Ei îi place culoarea — ca a scorţişoarei — şi inspiră cu voluptate izul discret de benzină pe care îl capătă haina la curăţat. În timpul săptămânii îi spune yeobo, un termen de alint folosit frecvent între soţi, pe care l-ai auzi la orice soţie din Coreea; la sfârşit de săptămână, îi spune pe numele mic, Young-min. Îi place că
prenumele lor au în comun aceleaşi iniţiale, Y şi M.
Momentul preferat al zilei pentru ea e pe înserat. Uneori îl aşteaptă pe Young-min acasă. Alteori, cel mai adesea, se duce după el la croitorie şi merg împreună spre apartamentul lor. S-a împrietenit deja cu domnul Shin, un ucenic croitor care lucrează pentru soţul ei. Domnul Shin e un bărbat tăcut, înalt şi slab, ca şi soţul ei, al cărui chip poate părea relativ sever când nu zâmbeşte. Când zâmbeşte, însă, pare un băiat cumsecade de la ţară de-abia ajuns la oraş, cu un aer naiv, uşor de tras pe sfoară. Îi place la nebunie momentul când îi vede prin vitrină, până s-o observe cei doi bărbaţi care muncesc cu sârg. Când ei o zăresc în sfârşit, se opresc şi-i zâmbesc larg. Apoi ea intră pe uşa de sticlă, simţind în spate lumina soarelui în amurg, raze molatice, de culoarea zahărului ars, care-i gâdilă ceafa. Când iese la braţ cu soţul ei, luându-şi rămas-bun de la domnul Shin, îi vede chipul scăldat în lumina aurie a asfinţitului, scânteind ca mierea. Surprinde o undă de invidie nevinovată în zâmbetul domnului Shin, care nu face decât să-i amplifice exaltarea. Deşi sunt în nord, soarele pare să dogorească mai tare pe aceste meleaguri. În fiecare zi, prin repetiţie, descoperă noi înţelesuri în viaţă.
Şi-a găsit un loc de muncă prin relaţiile soţului ei. Lucrează la Magazinul de Import din Phenian. Nu e un post la care ar visa majoritatea doamnelor rafinate din Phenian, dar ea e mulţumită, deoarece în fiecare zi poate să
pună mâna, fără să facă vâlvă, pe valută şi pe bunuri de lux. Limbile străine cunoscute o ajută. Engleza pe care o ştie bine şi franceza pe care o ştie acceptabil, ambele deprinse de la misionarul franco-canadian în copilărie, îi 75
permit să citească şi să înţeleagă instrucţiuni scrise în spaniolă şi în italiană
— ceea ce o face o gestionară competentă, capabilă să explice modalitatea adecvată de depozitare şi de savurare a trabucurilor cubaneze sau modul recomandat de spălare a tricotajelor italiene din caşmir, astfel încât să
rămână moi la atingere. Până şi japoneza învăţată cu sila se dovedeşte utilă
când le vinde televizoare japoneze soţiilor cadrelor de partid, dornice să fie în pas cu moda. Însă treaba asta îi arată ironia supremă: deşi, în aparenţă, tot ce vine de la japonezi e rău în patria lor autonomă, majoritatea produselor japoneze sunt la mare căutare în rândul elitelor, fiind considerate cu mult superioare bunurilor chinezeşti şi sovietice.
