— Choi Mihee. Nu sună un pic prea cunoscut?
În viaţa fiecărei mame vine un moment când înțelege limpede că nu poate controla, de fapt, viaţa copilului ei aşa cum şi-ar dori. Cu cât creşte copilul, cu-atât mama îşi repetă acest adevăr ca pe o mantră, spre a se cruţa de noi spaime şi dezamăgiri. În străfundul minţii ei, însă, credinţa oarbă în propria-i putere asupra copilului adastă, ca picăturile de apă pe o pânză de păianjen după o furtună, agăţându-se de firavul miraj matern că încă îşi poate salva fiica, c-o poate readuce pe drumul cel bun, acolo unde ar trebui să fie.
Mi-am imaginat că nu sunt ca alte mame. Crezându-mă diferită de ele, nu te-am instruit niciodată să nu faci lucruri periculoase. Ştiam dintotdeauna c-o să încerci, invariabil. La urma urmelor, te molipsiseşi de încăpăţânarea mea. În schimb, ţi-am spus să nu te laşi prinsă. Deviza noastră de taină era Hoţul neprins e negustor cinstit. Iar tu ai pus-o în practică atât de iscusit.
Viaţa ta de studentă la Phenian era frumoasă, însă cu poliţia secretă nu era de glumit. Te puteai trezi cu ei când ţi-era lumea mai dragă. Din când în când făceau razii inopinate prin căminele studenţeşti. Iar cei pe care se întâmpla să-i prindă cu materiale subversive, de contrabandă, sfârşeau dinaintea plutonului de execuţie. Asistaseşi la o astfel de scenă, cu un an în 107
urmă, trei dintre colegii tăi de an fuseseră împuşcaţi în cap. Genul de execuţie publică în campus, în plină zi. Le-au lăsat leşurile să putrezească
într-o groapă descoperită zile întregi, spre a le reaminti tuturor de consecinţele trădării Partidului. La câteva săptămâni după aceea, însă, copiii au revenit la vechile obiceiuri.
În noaptea aceea, erai în pat cu iubitul tău periculos.
Te uitai la serialul siropos sud-coreean în care fiul chipeş al unei chaebŏl21 şi o fată obișnuită, săracă lipită, se îndrăgostesc în ciuda tuturor obstacolelor. (Păi, aşa se întâmplă mereu, nu?) Împrumutaseşi caseta de la un tânăr tovarăş, coleg din grupa de engleză — scotea un câştig bunicel din copierea şi distribuirea casetelor ilegale. Tu şi prietenii din cercul tău îl porecliserăţi Călugărul.
Poliţia secretă oprea mai întâi curentul în întreaga clădire, în toiul nopţii.
Apoi agenţii făceau o vizită inopinată în fiecare apartament. Prima dată
identificau locul unde se afla aparatul video şi puneau mâna pe el. Dacă
simţeau căldură reziduală, porneau din nou curentul şi dădeau drumul aparatului, ca să vadă la ce vă uitaţi. Dacă era o casetă inofensivă, prezentând vrăjelile obişnuite de propagandă cu familia Kim, scăpai basma curată. Însă doar ideea că un adolescent se putea uita de plăcere la un film de propagandă după miezul nopţii.. existau șanse mai mari să-l găseşti pe Buddha într-un bordel.
Dacă era o casetă compromiţătoare, o încurcai. Nu puteai să scoţi caseta şi s-o ascunzi deoarece, la oprirea curentului, caseta rămânea blocată în aparat. Dacă încercai s-o scoţi cu forţa, şi-ar fi revărsat pretutindeni măruntaiele cafenii, lucioase, dovada concretă a actului tău perfid. Chiar şi dacă ai fi reuşit cumva să scoţi caseta fără s-o strici, o încurcaseşi oricum.
Primul lucru pe care-l făceau era să pună mâna pe aparat, ai uitat? Ştiau deja că e cald. Ştiau că te uitai la ceva, la ceva ascuns acum. Vezi? Nu există cale de ieşire.
Asta a păţit Călugărul, bietul băiat. L-au prins şi la nici două săptămâni l-au executat. Avea nouăsprezece ani. Dar nelegiuirea de care se face vinovat e prea cumplită, au zis, nu doar că a comis, dar a şi propagat delicte de gândire. Încă vreo câţiva copii au sfârşit ciuruiţi de gloanţe sau trimişi în lagăre sub acuzaţii similare.
Însă tu, Mihee, ai scăpat basma curată. Curată ca lacrima.
Hoţul neprins e negustor cinstit, ştiai. Erai mereu pe fază, în eventualitatea unor razii matinale. Aşa că tot timpul aveai două aparate video pregătite. Şi în noaptea aia a fost la fel. Porneai cele două aparate simultan, cu două
21 „Familie bogată”.
108
casete distincte: unul reda poveşti din viaţa minunată a Fratelui cel Mare, în timp ce din celălalt aparat se revărsa melodia de dragoste sfâşietoare din serialul sud-coreean. Ambele aparate mergeau, încălzindu-se pe măsură ce derulau banda, dar tu erai atentă doar la cel de-al doilea. Cel dintâi nu era conectat la televizor, desigur.
Când poliţia secretă oprea curentul, ceilalţi copii intrau în fibrilaţii. Dar tu rămâneai calmă. Nu trebuia decât să ascunzi aparatul cu serialul sud-coreean în dulap şi să-l conectezi pe celălalt la televizor. Dura doar o clipă.
La fix un minut şi treizeci de secunde după tăierea curentului, agenţii au dat buzna în camera ta. Au pus mâna pe video şi au simţit că era cald. Au dat drumul la curent şi au pornit caseta. Pe ecran a apărut zâmbetul binevoitor al lui Kim Jong-il, înconjurat de mii de oameni înlăcrimaţi, care îl aclamau la cel mai mic gest din deget. Totul era ca la carte. Totul era imaculat.
Când alţii îşi imaginau că nu există cale de ieşire, tu găseai întotdeauna un colţişor. O deschizătură cât palma. O crăpătură minusculă în bastion pe care n-o observase nimeni altcineva.
Când mi-ai povestit scena asta, ţi-am surprins scânteia din ochi. Aceeaşi pe care o văzusem la prima noastră lecţie de engleză, când recitai alfabetul cu vocea îngroşată de emoţie, doar că strălucea şi mai viu, şi mai nepământean de data asta. Mi-am dat seama că nu-ţi mai puteam struni strălucirea adolescentină.
Apoi ai început să porţi acel zâmbet straniu în sinea ta. Secrete noi pe care nu aveai să mi le mai împărtăşeşti.
Eu ţi-am oferit vreascurile potrivite şi acum ardeai ca o văpaie de una singură. Şi nu mai aveam puterea să sting focul.
Ca şi mine, eşti un trickster. Însă mai curând de dragul jocului decât din nevoia de supravieţuire. Nu-ţi curgea prin vene, o aveai pe limbă, sub limbă, în ochii care mă priveau mereu. Venea din dragostea mea. Din mândria mea.
— Iar singura metodă de a urma această chemare pe căi legale în societatea noastră era să intri în poliţia secretă. Mihee a fost recrutul ideal, ca la carte. Dosarul ei consemnase imaginea revoluţionarei pline de zel, obsedată de filmele de propagandă ale Conducătorului Suprem. Era de asemenea o studentă eminentă la Universitatea de Studii Străine din Phenian, deja vorbea fluent mai multe limbi străine. Nici nu-i de mirare.
Învăţase de la o maestră. În fond, să adopţi diverse identităţi e totuna cu a vorbi mai multe limbi. Când înveţi o limbă străină, nu prinzi doar cuvintele.
Pe parcurs începi să absorbi stări de spirit, ticuri şi povestea împărtăşită a oamenilor care o vorbesc instinctiv. Când începi să simţi sincer că stăpâneşti 109
limba, pune şi ea stăpânire pe tine, ca prin minune. Trecând pur şi simplu la altă limbă, poţi să devii alt om. Adopţi o nouă atitudine. Poţi să furi povestea altcuiva chiar fără să-ţi dai seama.
Mă opresc să-mi trag sufletul. Şi realizez că vorbesc de parcă aş scrie. De parcă aş ţine un discurs, în loc să vorbesc liber. Domnului Park probabil că
nu-i displace — e un împătimit sincer al cuvintelor elocvente, alese cu grijă.
Îmi ridic privirea pentru a-i studia chipul. Şi îmi dau seama că vorbele mele au pus stăpânire pe el. Cel puţin deocamdată.
— M-aţi întrebat la un moment dat de fete. De femeile coreene din Casa Maimuţelor, în timpul Războiului din Coreea. M-aţi întrebat ce s-a ales de ele după ce am dat foc casei. Adevărul e că nu ştiu. N-am mai primit veşti de la sau despre ele de-atunci. Dar ce vă pot spune sigur e că m-am străduit să le salvez pe toate. Ziua în care am pârjolit casa era ziua controlului medical lunar, când erau duse la spitalul militar din oraş. În dimineaţa aceea, când le-am urcat în camion, i-am strecurat uneia dintre fete în buzunar un pistol pe care-l furasem de la unul dintre gardieni. Le-am legat la mâini cu noduri slabe, pe care le puteau desface cu uşurinţă dacă trăgeau uşurel de ele. Le-am spus să-şi scoată legăturile când camionul încetinea pe drumul şerpuit de munte, să-l împuşte pe şofer în cap şi apoi să sară din camion şi să o ia la fugă prin pădure. Nu ştiu dacă au reuşit sau nu. Nu pot decât să sper c-au scăpat. Măcar unele dintre ele. Ce încerc să fac acum nu e foarte diferit.
Încerc să mă salvez obţinând o a doua şansă pentru mine şi fiica mea deopotrivă. Merit încă o şansă. Am avut parte de situaţii demente cu vârf şi îndesat. Probabil că v-aţi dat seama deja că mă doare în cot de ideologie, ceea ce e valabil şi pentru fiica mea. N-am făcut decât să-mi croiesc drum cum m-am priceput mai bine prin toate mizeriile care mi-au fost aruncate în cale. Doar că de data asta aş avea nevoie de o mână de ajutor. Dar nu sunt o escroacă, aşa că nu vă cerşesc ajutorul pe gratis. Mă ajutaţi şi o să vă ajut la rândul meu. De la mine şi fiica mea veţi afla mai multe despre dedesubturile RGB-ului decât aţi aflat de la oricine altcineva, mai ales de la toţi falşii spioni pe care i-aţi pus pe pereţi aici, la KCIA. Nu doresc decât ca eu şi fiica mea să
fim acceptate şi să ni se acorde imunitate deplină, în schimbul informaţiilor preţioase cu privire la RGB pe care le-am acumulat. Totul trebuie să se desfăşoare complet confidenţial, desigur, fără presă, deoarece, dacă RGB-ul află că am trecut în cealaltă tabără, cu siguranţă va schimba toate codurile secrete, toate modurile de operare secrete pe care le ştim, cât de repede va putea. De îndată ce dumneavoastră şi superiorii dumneavoastră îmi acceptaţi condiţiile şi ne garantaţi siguranţa, o voi aduce şi pe fiica mea. Ea e 110
o sursă şi mai valoroasă decât mine. Are amintiri proaspete şi informaţiile cele mai recente.
Se lasă din nou tăcerea între noi. Cea mai lungă de până acum. Dar aceasta nu e nici glacială, nici tăioasă. E o tăcere caldă, încordată, cu o notă
de vertij. Are nevoie de timp să proceseze. Aşa că-l las în pace. Deja i-am întins mânerul sabiei pe care nu poate refuza să-l apuce.
