— Nu înţeleg.
Văd o puzderie de semne de întrebare licărindu-i în ochi când clipeşte.
Se întoarce spre oglinda lată, ternă, de parcă ar solicita întăriri sau o încuviinţare.
— În primul rând, cum aţi ţinut legătura cu fiica dumneavoastră, doamnă
Choi? După cum aţi zis, totul este monitorizat, există o altă divizie din cadrul serviciilor care cenzurează orice corespondenţă între agenţi. N-ai voie să
dezvălui nicio informaţie cu privire la o misiune unui alt agent decât dacă
sunteţi împreună în misiune.
Îmi reţin din nou zâmbetul.
— Am folosit cea mai simplă metodă, domnule Park. A fost ideea lui Mihee. După cum ziceam, se pricepe să găsească crăpături minuscule care le scapă altora. Înconjurate de toate tehnologiile inovatoare dezvoltate de-a lungul Războiului Rece, noi am recurs la cea mai veche formă de comunicare. Ne trimiteam scrisori. Îi plăcea la nebunie să le compună. De obicei, exista întotdeauna un agent terţ care le devia pe parcurs şi cenzura orice cuvânt care ar fi putut implica RGB-ul. Mihee era precaută, dar, de fiecare dată când ajungea la mine vreuna dintre scrisori, erau câteva cuvinte tăiate pe ici, pe colo. Dar, desigur, Mihee făcea acele greşeli mărunte dinadins. Diversiuni minore. Întocmai ca delictele minore pe care le inventa pentru şedinţa de purificare a vieţii, doar ca să le distragă atenţia informatorilor. Apoi umplea paginile cu poveşti inofensive, banale, despre viaţa ei pe care voia să mi le împărtăşească. Îmi plăcea nespus să le citesc.
Îmi scria detaliile interzise, în special lucruri legate de misiunea ei şi planul ei de viitor, în interiorul plicului. Un plic galben-cafeniu. Genul de plic obişnuit pe care-l găseşti în orice birou. Îl desfăcea, îl despăturea şi apoi îmi scria mesajul secret pe faţa interioară a plicului, cu o lumânare veche. Din cele conice, pe care le poţi ţine cu uşurinţă în mână ca să scrii cu ele. Aveam o grămadă prin casă mereu, deoarece în Coreea de Nord penele de curent erau foarte frecvente. Acele lumânări au fost albe iniţial, dar, după ce-au fost ţinute mult timp la păstrare, s-au învechit şi s-au îngălbenit un pic. Culoarea aceea se confunda de minune cu nuanţa naturală a unui plic. Chiar şi dacă l-ai ţine sub ochi, n-ai observa nimic. Era de-ajuns să-l ud şi să aplic un strat 111
de culoare mai închisă, în acuarelă, şi textul perfid, cerat, ieşea în relief, destăinuindu-şi secretele.
Acum e rândul meu să oftez adânc — pe jumătate de oboseală, pe jumătate de satisfacţie.
Apoi observ că inima mi-a luat-o un pic la goană. Un ceas vechi care bate din ce în ce mai des în legea lui.
Din fericire, ştiu s-o potolesc, s-o amăgesc ca să se simtă în largul ei.
Strâng în mână singurul obiect pe care am voie să-l ating în cămăruţa asta: creionul cerat galben, înfăşurat în hârtie. O combinaţie de creion şi pastel. Îl strâng între arătător şi degetul mijlociu şi-l frec uşurel de protuberanţa osoasă de pe acesta din urmă — bătătura scriitorului, aşa i se spune —, ca şi cum aş scrie cu el. Simt apăsarea cunoscută, agreabilă, care mă calmează şi mă simt din nou întregită, ancorată, ca o înşiruire de cuvinte pe pagină.
A şaptea viaţă
Mărturii dintr-o căsnicie obişnuită
2006
ROUSSEAU
Aimé Adel a definit cândva căsnicia drept o călătorie dinspre extraordinar spre banal.
Un proces în continuă derulare în care descoperi, încetul cu încetul, că
ceea ce ai considerat odinioară special nu e decât mediocru. Definiţia asta seamănă mult cu modul în care mi-a descris mama sfârşitul relaţiei ei cu tata
— cum toate lucrurile care cândva i se păruseră originale şi incitante la el s-au dovedit a fi doar semnele comune după care recunoşti un fustangiu. Un clişeu jalnic, demn de milă, mi-a zis.
Siguranţa de sine cu care i-a cerut mâna de la prima întâlnire.
Îndrăzneala cu care şi-a tatuat porecla ei pe partea interioară a bicepsului la a treia întâlnire. Stilul fermecător în care a invitat-o să danseze cu el, desculţă, pe capota Cadillacului său luat la mâna a doua, pe Earth Angel (Will You Be Mine), la cea de-a cincea întâlnire.
Toate acele momente speciale, însă, nu i-au aparţinut niciodată în exclusivitate. S-a dovedit că tata reluase acelaşi scenariu cu multe alte femei
— reciclase până şi numele de alint tatuat, Mon Petit Chardonneret, „Micul meu sticlete”, pentru cel puţin patru dintre ele. Cea mai recentă din acest şir 112
fusese o stripteuză din partea locului, pe nume Angela Diabola. Când aveam nouă ani, tata ne-a părăsit pentru fata care purta acest nume straniu.
La scurt timp după ce ne-a părăsit tata, m-a abandonat şi Dumnezeu.
Am crescut într-o familie religioasă. Bunicii mei fuseseră misionari în tinereţe, iar mama mă lua în fiecare duminică la biserică. Când eram mic, credeam literal tot ce scrie în Biblie, ca majoritatea copiilor crescuţi într-o tradiţie creştină strictă. Unul dintre pasajele mele preferate din Biblie era Matei 17:20: Adevăr vă grăiesc: Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici acolo! şi se va muta şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă.22 Precum Philip, personajul lui Somerset Maugham din Robie, care credea cu tărie că Dumnezeu o să-i îndrepte piciorul strâmb, eu eram convins că o să-l readucă pe tata lângă noi dacă mă
rugam din toată inima. Întocmai ca micul Philip, mi-am stabilit o dată la care trebuia să se petreacă minunea şi m-am tot rugat. Aşteptarea era palpitantă.
N-aveam nicio îndoială că Dumnezeu îmi va îndeplini dorinţa, căci ştiam că a avea o credinţă nestrămutată în puterea Lui era singura condiţie pentru acordarea miracolului. Să am chiar şi un dram de îndoială ar fi însemnat să-mi distrug şansa la binecuvântare. Şi, deoarece credinţa mea era deplină ca a lui Philip, descurajarea pe care am simţit-o la o lună după aceea, în dimineaţa când ar fi trebuit să se întâmple minunea, a fost pe măsură. În roman, piciorul lui Philip nu se vindecă niciodată, așa cum în copilăria mea tata nu s-a mai întors niciodată la noi.
Rapid, credinţa mea literală în Dumnezeu s-a destrămat. Însă credinţa mea în Biserică, în comunitate, a dăinuit. Enoriaşii de la biserica bunicilor ne-au ajutat să trecem peste perioada de cumpănă: ne vizitau des să se asigure că avem ce mânca în răstimpul cât mama, pradă depresiei, de-abia dacă se mai ridica din pat. Odată ce şi-a revenit şi a început să lucreze câte două ture ca să ne poată întreţine, mă invitau adesea pe la ei la cină, ca să nu rămân prea mult timp singur, cu gânduri sumbre. Deoarece crescusem în comunitatea din jurul bisericii, care-mi oferise tovărăşie şi alinare, simţeam că le sunt îndatorat din plin pentru bunătatea arătată. Şi simţeam, totodată, că am datoria de a face bine la rândul meu, pe viitor, când avea să mi se ofere prilejul de a-i ajuta pe alţii. Pasiunea mea pentru Biblie a dăinuit, de asemenea: odată ce n-am mai văzut-o ca pe o sursă a adevărului, a început să mă fascineze ca operă de ficţiune, atât de bogată în poveşti fermecătoare, cu eroi neînfricaţi şi pilde emoţionante despre nerozia oamenilor. Deşi nu mai credeam într-un Dumnezeu atotputernic, jucam în continuare rolul unui 22 Biblia în traducerea lui Bartolomeu Valeriu Anania, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2018, p. 1481.
113
bun creştin când eram în preajma oamenilor de la biserică. Să le cânt în strună venea de la sine. Ştiam deja să le vorbesc limba, pasajele din Biblie şi melodiile cântărilor bisericeşti. Şi, deşi îmi pierdusem credinţa în sinea mea, încă îmi plăcea să mă rog, o deprindere care mă alina când alte metode dădeau greş.
M-am întrebat dacă, pentru oamenii obişnuiţi, căsnicia era precum religia pentru mine după plecarea tatei: o tovărăşie în care rămâneau din obişnuinţă şi loialitate, care, chiar şi după ce credinţa nestrămutată şi pasiunea se stinseseră de mult, avea să le ofere sprijin şi alinare. O constantă
mulţumitoare, chiar dacă nu incitantă. Nu-i chiar aşa de rău să trăieşti după
acest principiu, îmi ziceam.
Dar n-aş vrea să consider că noi doi, eu şi soţia mea, eram oameni obişnuiţi.
Cern prin amintiri încercând să găsesc prima falie minusculă din căsnicia noastră. Mă întreb când am început să ne considerăm un cuplu căsătorit ca oricare altul, precum perechile pe care le compătimeam cândva. Genul de soţi care se uită în gol, pe deasupra umerilor celuilalt, mai curând decât să-şi privească feţele la restaurant. Genul de soţi ale căror tentative căznite de a face conversaţie se încheie doar cu un şir de oftaturi. Genul de soţi care şi-au pierdut orice dram de interes reciproc, astfel încât nu le mai vine nici să se certe. Genul de soţi care nici nu mai ţin minte când au făcut ultima dată sex.
