Soong-mi a fost, poate, prima excepție în preajma căreia tânjeam să fiu.
Am întâlnit-o la Shenyang, în China, unde lucram ca misionar la Biserica Vieţii Noi. Ca şi bunicul Nolan, după liceu studiasem la Cornell, obţinând o dublă specializare, în engleză şi franceză. Apoi am făcut un masterat şi un doctorat în literatură engleză. După studiile prelungite, m-am hotărât să
petrec un an în Asia de Est, spre a-mi lărgi orizonturile, cum îmi recomandase bunicul Nolan. Prin intermediul unui prieten vechi din cercul lui de misionari, am auzit de Biserica Vieţii Noi, o biserică protestantă sud-coreeană din China, care ajuta în taină refugiaţi din Coreea de Nord să fugă
în Coreea de Sud. Biserica tocmai căuta un tânăr american de origine coreeană care să poată lucra ca traducător din/în engleză şi ca asistent al pastorului principal, predând totodată un curs de engleză la o şcoală din oraş spre a avea o acoperire. Pe-atunci nici nu bănuiam că ceea ce mă
aşteptam să fie un an de voluntariat o să se transforme într-o activitate căreia i-am dedicat o jumătate de deceniu, oferindu-le adăpost şi sprijin refugiaţilor nord-coreeni în China.
Seong-mi a fost una dintre persoanele care au fugit din Coreea de Nord spre a ajunge la uşa noastră.
Avusese o viaţă plină de peripeţii. S-a născut la Hyesan, unul dintre cele mai nordice puncte din Coreea de Nord, aflat la graniţa cu China. E mai tânără decât mine, dar a trecut prin atâtea, încât unui om obişnuit i-ar trebui zece vieţi, poate, s-o prindă din urmă: a supravieţuit foametei în care a murit jumătate din populaţia satului ei natal, a supravieţuit unei căsnicii în care era abuzată şi în urma căreia s-a trezit mamă la adolescenţă, a perseverat când a fost împinsă la trafic de droguri şi silită să se prostitueze. Şi totuşi nu şi-a pierdut niciodată pofta de viaţă. La vreo douăzeci şi cinci de ani, s-a 117
hotărât să fugă de una singură din ţara ei natală, din cel mai totalitar şi izolat stat de pe glob.
Lucrul care mi s-a părut cu adevărat extraordinar la ea era calmul. În ciuda tumultului din viaţa ei, a rămas o persoană extrem de stăpână pe sine
— îmi amintea de călugărul acela vietnamez din anii ’60, care stătea impasibil în mijlocul flăcărilor după ce şi-a dat foc. Deşi unii dintre refugiaţii pe care i-am cunoscut dovedeau un calm similar, în cele din urmă cu toţii aveau momente când nu-şi mai puteau stăpâni emoţiile, cel mai adesea declanşate de amintirea celor dragi sau de traumele cărora le supravieţuiseră, întipărite pe veci în mintea lor.
Când ne-am întâlnit, poate că o părticică din mine se îndrăgostise deja de ea, deşi restul fiinţei mele încerca să-i ţină piept din răsputeri; mă temeam de propriile impulsuri, de riscul să profit de un om care avea nevoie de ajutorul meu.
Părea fantoma unei bătrâne prinse într-un trup tânăr, străina aceea ostenită care tocmai intrase şchiopătând în biserică. I-am studiat chipul în timp ce-şi depăna povestea. Deşi n-aveau laba gâştei la colţuri, ochii ei erau epuizaţi, siguri şi lipsiţi de orice urmă de căinţă, ochi de bătrân — plini de jale, dar fără vreun regret. Nu i-a fugit nicio clipă privirea, nici nu i se plimba de colo-colo, ca ochii multor tineri când îşi mărturiseau vulnerabilitatea.
Chiar și atunci când îşi descria cele mai dureroase momente din viaţă — anii cât fusese ţinută în robie şi maltratată de soţ, lunile petrecute într-un bordel din China —, ochii îi rămâneau senini şi neînfricaţi. Nici nu îşi încleşta mâinile de emoţie — le ţinea calm în poală, uşor arcuite, ca nişte lotuşi întredeschişi. Şi mi-a plăcut că nu s-a dedat la înflorituri în poveste. Vorbea în propoziţii scurte, simple, şi n-a cedat niciodată tentaţiei de a exagera lucrurile. Felul ei de-a vorbi mi-a dat imediat impresia că era sinceră. Mi-a plăcut foarte mult atitudinea ei directă. Îmi era drag să fiu în preajma ei.
Viaţa ei şi prezenţa sa tăcută îmi inspirau o smerenie agreabilă. I-am oferit un adăpost şi un loc de muncă în cadrul bisericii şi, la scurt timp după aceea, a devenit asistenta mea.
Aimé Adel scria că o dragoste care înfloreşte în împrejurări extraordinare nu poate supravieţui toamnei monotoniei pe care o aduce viaţa cotidiană.
Mă întreb dacă mutarea noastră în Coreea de Sud, faptul că ne-am aşezat la casa noastră şi ne-am întemeiat o familie, a fost cumva momentul care a marcat deopotrivă începutul şi sfârşitul vieţii noastre de cuplu.
118
De când ne-am mutat la Seul, totul a fost ca la carte: nu mai era o refugiată aflată în afara legii, aveam o confirmare scrisă a dragostei noastre şi împreună am devenit părinţi, semnul maturităţii şi al unei vieţi aşezate.
Îmi amintesc ziua în care a început totul, viaţa noastră de adulţi, bazată
pe un angajament.
Am cerut-o în căsătorie pe Seong-mi când ne-am văzut pentru prima dată
la Seul. Se întâmpla la aproape patru luni după fuga ei din Dalian la Seul, pe care o pusesem la cale cu ajutorul unui broker chinez pe care îl cunoşteam de ani buni. Şi la doar o zi după ce încheiase programul de formare de trei luni la Hanawon, Centrul de Sprijin şi Integrare pentru Refugiaţii Nord-Coreeni. Deşi fusesem convins de iubirea dintre noi, am aşteptat cu cererea în căsătorie până a ajuns cu bine la Seul, până când a fost liberă în faţa legii să ia o astfel de decizie — n-am vrut niciodată să se simtă presată sau obligată să mă ia de soţ doar din cauză că avea nevoie de ajutorul meu.
A fost prima dată când am văzut-o plângând. De îndată ce am rostit cuvintele, a ţâşnit spre mine şi s-a agăţat cu braţele de gâtul meu. Mi-a strâns faţa la pieptul ei, de parcă ar fi trebuit să-i ascult bătăile inimii sau, privind în urmă acum, aşa cum avea să-l strângă pe Aram în braţe la un an, făcându-l să râdă până nu mai putea.
— Nu vrei să te însori cu mine, nătângule, mi-a şoptit la ureche, nu cu o fiinţă nenorocită ca mine.
Zâmbea, dar lacrimile i se tot prelingeau pe obraji.
— N-o să zic că trecutul nu contează, pentru că nu e adevărat, i-am şoptit la rândul meu.
Am văzut că-i îngheață zâmbetul, cu tot cu sughiţul de plâns.
— Trecutul tău îmi trezeşte o admiraţie nemăsurată, Seong-mi, şi nimeni altcineva nu mi-a inspirat astfel de sentimente.
După ce-am rostit ultimele cuvinte, chipul încremenit a început din nou să plângă. Şi apoi m-a sărutat. Câţiva trecători — majoritatea bunici coreeni mărunţei, cu expresii încruntate — s-au uitat strâmb la noi. Dar nouă nici că
ne păsa.
Şi apoi îmi amintesc de un alt început. Momentul — greu de spus ziua sau luna — când ce era extraordinar la ea a început să-şi lepede pielea moartă, solz cu solz, spre a se preface în ceva complet opus: banalitate.
Mediocritatea. Destinaţia finală în orice căsnicie, conform lui Aimé Adel.
Personalitatea ei. Imperturbabilitatea ei caracteristică, ceea ce mă făcuse să mă îndrăgostesc de ea.
Calmul enigmatic care cândva le făcuse pe toate celelalte tinere să pară
insipide şi frivole prin comparaţie.
119
La început am crezut că viaţa aşezată din Seul o să scoată la lumină un pic mai des latura ei voioasă, pe Seong-mi cea expansivă pe care o văzusem în ziua cererii în căsătorie. Însă ea îşi purta tainele întunecate pretutindeni ca pe o negură nevăzută, o pelerină micuţă sub care se refugia oricând simţea nevoia. Iar eu eram singurul care o percepea. Chipul ei devenea absent, de parcă tocmai ar fi apăsat cineva pe un întrerupător ascuns sub pielea ei, iar membrele i se îngreunau, de parcă se mişca pe sub apă. În acele momente nu reacţiona uneori, când o strigam blând:
— Seong-mi, scumpo.
Încercam să nu-mi fac prea multe griji, căci de fiecare dată, după acele câteva clipe de învolburare lăuntrică, revenea lângă mine. De fiecare dată
când o strigam din nou pe nume îmi răspundea. Şi, de parcă ar fi avut o revelaţie, se entuziasma brusc. Se apropia de mine şi se agăţa cu braţele de gâtul meu, apoi îmi susura la ureche, cum face adesea înainte de a mă
