ademeni în pat fără să-l trezească pe Aram. De câteva ori am întrebat-o la ce se gândea. „La mai nimic”, mi-a răspuns într-un rând. „E mai bine să nu ştii, dragule”, mi-a spus altă dată, cu un aer prefăcut grav, ca o prezicătoare din vechime.
Treptat a început să mă agaseze un pic înclinaţia ei spre profunzime —
ceva care mă fermecase cândva, mă atrăsese spre ea. Uneori Seong-mi îi putea face pe cei din jurul ei, inclusiv pe mine, să se simtă prea săraci cu duhul şi naivi, chiar imaturi, de parcă era mai coaptă decât ei, deşi era adesea mezina grupului. În anumite momente aveam senzaţia că e gata să-şi deschidă sufletul: am surprins-o uitându-se la mine de parcă mă privea din depărtare, cu ochii ei îngânduraţi, de om bătrân, cu gura întredeschisă, pe punctul de a rosti ceea ce era de nerostit. Dar n-a făcut-o niciodată.
— Eu îţi sunt alături, scumpo, oricând simţi nevoia să vorbeşti. Nu uita: orice vei fi făcut în trecut nu va afecta dragostea şi admiraţia pe care ţi le port, i-am spus într-un rând, pe un ton cât mai blând.
Singura reacţie a fost un oftat adânc, pe care a încercat să-l alunge cu un gest un pic prea nonşalant şi apoi cu un zâmbet prefăcut.
— Mulţumesc, scumpule, mi-a zis, apoi şi-a trecut degetele prin părul meu de parcă aş fi fost un băieţel — cum făcea adesea cu Aram ca să-l liniştească sau să-l ajute să adoarmă.
Un gest deopotrivă înduioşător şi agasant. Parcă-i citeam gândurile, parcă
o auzeam cum murmură: Mulţumesc, scumpule, dar pur şi simplu există
lucruri pe care nu le-ai putea înţelege în veci.
Plimbările, pasiunea ei solitară. Cândva mi se păruseră un lucru splendid.
La Shenyang, de îndată ce și-a procurat un act de identitate chinezesc fals, a 120
început să facă periodic plimbări lungi spre parcul din oraş, întotdeauna cu o carte în mână. Când am întrebat-o pe unde dispărea după ce termina programul de lucru la biserică, mi-a răspuns că-i plăcea să se învârtă prin piaţa veche sau prin grădina publică, aflată la câţiva kilometri distanţă.
— E un lucru pe care o tânără nu-l poate face la mine în ţară, să se plimbe de una singură, doar de plăcere.
Am văzut-o roşind şi apoi zâmbind larg. Mi-a mai zis că-i plăcea nespus să
citească la lumina soarelui, indiferent dacă era sus pe cer sau atârna portocaliu la asfinţit.
— La urma urmelor, e un hobby care nu te costă nimic, a adăugat.
Fără să vreau, m-am holbat la ea, de parcă ar fi fost o vietate sălbatică
stranie pe care o crezuseşi legendară. Cartea pe care o ţinea în mână era o traducere în coreeană a romanului Plafonul deschis, o operă
semiautobiografică a lui Aimé Adel, scriitorul meu francez preferat. Era un exemplar strecurat pe sub mână pe care-l ţineam în dulăpiorul din biroul meu, la care avea acces deoarece era asistenta mea. Cu inima bătând să-mi spargă pieptul, am întrebat-o dacă-i place autorul.
— Nu mă omor după el, mi-a răspuns imediat — spre surprinderea şi dezamăgirea mea. E genul de predicator care nu e în stare să-şi pună în practică învăţăturile, nu-i aşa? Tu înţelegi ce înseamnă asta, ca pastor.
La o săptămână după aceea am întrebat-o dacă o pot însoţi la plimbarea spre parcul Dongling. După o ezitare de o clipă, a acceptat. O undă de angoasă mă urmărea de când avusesem acea conversaţie lapidară cu ea despre Aimé Adel. În anii mei de studenţie la Cornell, pe vremea când studiam franceza şi probabil în contexte similare la toate universităţile de Ivy League, nimeni nu avea dreptul să-l critice pe Aimé Adel. Era un filosof european marcant din a doua jumătate a secolului XX: criticul înverşunat al colonialismului european şi farul călăuzitor al tuturor mişcărilor pentru drepturi civile, în special a feminismului. Toţi studenţii de la Franceză aveau fotografii alb-negru cu Adel şi partenera lui, Sandrine Mauraux, cu care Adel avusese o căsnicie deschisă, lucru bine cunoscut. În fotografia cu pricina Adel şi Mauraux erau reprezentaţi în pat, emaciaţi şi pe jumătate dezgoliţi, în plină grevă a foamei în semn de solidaritate cu mişcarea de protest contra Războiului din Vietnam. Adel era un zeu şi un adevărat star rock al filosofiei de după Al Doilea Război Mondial; nimeni, nici măcar profesorii, nu îndrăznea să-l critice deschis la oră, de faţă cu studenţii revoluţionari, adepţii lui tineri şi furioşi. Adel şi Mauraux au eliberat femeile de convenţiile căsniciei! Multe dintre studente erau gata să-şi pună pe parbriz abţibilduri cu acest citat.
121
Dar această tânără refugiată cu ochi de căprioară care mergea agale pe lângă mine, care nu avea nici vreo diplomă universitară, nici origini nobile, mi-a zis:
— Pe deasupra, chestia cu căsnicia deschisă e o vrăjeală, nu-i aşa?
M-am simţit deopotrivă lezat şi îndrăgostit până peste urechi. Am întrebat-o cum de ajunsese să considere cea mai importantă căsnicie filosofică a secolului o farsă. Râzând, mi-a zis că niciuna dintre condiţiile relaţiei nu fusese impusă de Mauraux.
— E pretextul de fiţe al lui Adel să se culce cu cine vrea fără a trebui să
înfrunte consecinţele.
Mi-a rezumat astfel situaţia:
— Ți-o tragi cu orice femeie care-ţi place şi în acelaşi timp îţi păstrezi soţia care-ţi dă totul şi la care poţi să te întorci oricând. Genul de huzur de care are parte orice rege sau dictator. Singura diferenţă e faptul că Adel e declarat feminist pentru chestia asta, a murmurat, cu o undă de dispreţ.
Stilul direct, tipic nord-coreean. Mi s-a părut fascinant că tonul ei rămânea calm şi măsurat ca întotdeauna, deşi cuvintele erau muşcătoare. Şi-au înfipt dinţişorii în măruntaiele mele, împungându-mă în vintre ore întregi până m-a luat în sfârşit somnul în noaptea aceea. În acel somn agitat m-am visat cu ea, cu gura între coapsele ei. A doua zi, la lucru, mi-a fost ruşine să-i întâlnesc privirea: având în vedere de unde provenea, îmi închipuisem că o femeie ca Seong-mi nu va avea prea multe păreri proprii asupra unor teme metafizice — subiecte care nu au direct de-a face cu supravieţuirea.
Mi-am imaginat că plimbările ei solitare nu aveau să mai fie solitare după
ce ne căsătoream. Nici n-am bănuit că plimbarea noastră la asfinţit din Shenyang, în care s-a dezis nonşalant de Aimé Adel, avea să fie prima şi ultima noastră plimbare împreună. Mi-a zis că plimbările erau un lucru pe care prefera să-l facă de una singură, cu o carte în mână. Acum, că nu mai trăia singură, pentru ea era mai important decât oricând să se plimbe astfel, mi-a explicat.
— Sunt ceea ce voi, occidentalii, numiţi o persoană introvertită, mi-a zis, cu o expresie prefăcut posomorâtă.
După naşterea lui Aram, nevoia ei de a face plimbări solitare a părut să se amplifice.
— Am nevoie de răgazul ăsta pentru mine ca să n-o iau razna, mi-a mărturisit, ca să rămân o mamă şi o soţie bună.
Aşa că m-am asigurat că avea parte de acel răgaz, spunându-mi că merita fiecare clipă. Şi, în acelaşi timp, mă simţeam jignit că eram exclus. Mă
simţeam însingurat, reflectam la toate lucrurile pe care ar prefera, poate, să
122
le facă în lipsa mea. Şi mă dispreţuiam pentru că mă simţeam astfel. Pentru că eram un soţ meschin şi gelos, ceva ce nu-mi dorisem niciodată să ajung.
În momentele cele mai sumbre de ciudă, îmi imaginam chiar şi c-ar putea exista un amant secret — poate cineva din grupul de refugiaţi nord-coreeni din Seul, cu care se întâlnea uneori. Un alt refugiat, născut şi crescut în mediul brutal din Coreea de Nord, întocmai ca Seong-mi. Un bărbat care i-ar putea înţelege cu uşurinţă suferinţa. Un bărbat căruia nu trebuia să-i vorbească de parcă ar fi fost un copil. Aveam senzaţia că iau parte la o întrecere în materie de tragedii în viaţă şi ştiam că n-am şanse să câştig.
