de un zeu rău, acest trup care ţine de tenebre. Cum reacţionaţi în faţa acestei contradicţii?
Nu sunt uimit de faptul că există poziţii contradictorii în filozofiile antice, tocmai fiindcă ele nu sunt sisteme, ci îşi dezvoltă raţionamentele pornind succesiv de la diferite problematici. Când ne situăm în problematica lumii, la vremea respectivă, avem atmosfera din Timaios, lumea sensibilă este frumoasă, chiar dacă, tot în Timaios, există
Întreaga dezvoltare cu privire la şocul sufletului care întâlneşte materia şi devine atât de dezorientat, încât va trebui să fie reeducat; dar, cu toate acestea, este destul de coerent.
Când ne situăm în problematica eticii individuale, îl avem pe Phaidon, unde trupul apare ca un pericol pentru cunoaştere şi virtute. La stoici, cel puţin la stoicii târzii, există de asemenea, cum tocmai am văzut, această contradicţie. Pe de altă parte, nu e inutil să amintim că civilizaţia greacă nu era deloc inamica trupului, era o civilizaţie a jocurilor olimpice, a gimnasticii, a băilor termale, toată lumea avea o grijă specială faţă de trup. Faptul că, pentru anumiţi filozofi, trupul era o sursă de patimi, nu-i împiedica să frecventeze băile publice si
' să facă exercitii
' fizice.
Când noi, cititori superficiali ai lui Platon, citim în dialogurile sale despre dispreţul faţă de trup, despre refuzul trupului, nu suntem oare influenţaţi de ceea ce au făcut creştinii, în ciuda dogmei învierii trupurilor? Pentru că, la urma urmei, Platon nu se flagela şi nu trăia pe un s tâlp. Nu consideraţi că creştinii
224 FILOZOFIA CA MOD DE VIAŢĂ
sunt cei care au interpretat toate acestea în sensul unor mortificări extreme? Platonicienii n-au făcut decât să se abţină de la carne.
Mi se pare, sub rezerva verificării, că mesaj ul evanghelic însuşi nu conţine deloc acest tip de mortificări. În rest, fariseii spuneau despre Cristos: mănâncă şi bea cu toată lumea.
Dar s-au petrecut două lucruri: pe de o parte, creştinii, vrând ca religia lor să apară ca o filozofie, au adoptat în general filozofia platoniciană, influenţată uneori de stoicism, pentru că, practic, era singura care încă era foarte puternică în primele secole ale erei noastre. Ei au acceptat aşadar refuzul trupului specific platonicienilor, şi asta a orientat creştinismul în sensul unei metafizici intelectualiste care nu era deloc implicată în Evanghelie. Pe de altă parte, la aceasta s-a adăugat meditaţia asupra suferinţelor şi morţii lui Cristos: creştinii s-au simţit obligaţi să sufere tot ce a suferit Cristos într-un moment al vieţii sale. Există faimoasa formulă a lui Pascal: Cristos va fi în agonie până la sfârşitul lumii, nu trebuie să dormim în acest timp. Diferenţa între exerciţiile spirituale creştine şi exerciţiile spirituale filozofice este doar aceea că, în cazul primelor, e introdusă persoana lui Cristos, imitarea lui Cristos. Deci imitarea patimilor lui Cristos suferind, care duce la flagelări şi la alte mortificări. Dar trebuie menţionată şi această nuanţă: campioni ai ascezei precum călugării din deşert cultivau această imitare pentru a ajunge, asemenea filozofilor, la o indiferenţă totală şi la absenţa completă a patimilor, şi astfel la o desăvârşită pace a sufletului. Aşadar, nu consider că creştinismul a provocat o accentuare a dispreţului faţă de trup în interpretarea operelor lui Platon, ci mai degrabă neoplatonismul a făcut asta.
INACCEPTABIL ?
225
Aţi scris o carte superbă despre Marc Aureliu, care se numeşte La Citadelle interieure. Este un titlu foarte frumos, împrumutat de altfel de la Marc Aureliu însuşi, un titlu care face aluzie la o constantă a filozofiei greceşti, dincolo de toate celelalte teorii filozofice: trebuie să ridicăm o citadelă în jurul nostru, să nu ne lăsăm tulburaţi de nimic. Poziţia stoică, dar şi cea platoniciană, este simplă şi extrem de coerentă: pentru înţelept, nu există altă nefericire decât comiterea unei greşeli morale, fapt ce depinde de alegerea sa. Tot restul care se află în afara puterii sale de decizie, boala, sărăcia, moartea nu reprezintă rele şi nu trebuie să tulbure liniştea sufletului; aşadar, cum va spune Spinoza, fericirea nu este consecinţa virtuţii, ci virtutea însăşi. Există texte admirabile, precum vorbele lui Socrate: ,,pot să mă omoare, dar nu-mi pot face nici un rău ':·
iar istoria, nu doar cea antică, e plină de exemple de stoicism trăit; dar în acelaşi timp - nu în ceea ce spuneţi dumneavoastră, ci în ceea ce spun stoicii -, există lucruri care şochează. De exemplu, când Epictet spune1 - ceea ce de fapt este o trecere la perspectiva universală, o depăşirea a individualităţii: sclavul tău sparge un vas, eşti furios; vecinul tău, mai obiectiv, îţi spune: se mai sparg vasele, se mai întâmplă. Până aici spunem: da, Epictet şi vecinul au dreptate, faptul că vasele se sparg ţine de ordinea lucrurilor. Dar Epictet continuă cu exemplul: îţi moare copilul suferi, sufletul ţi-e tulburat; nu mai e în regulă
atunci când vecinul spune: se mai întâmplă să moară câte un copil. Mai rău, Epictet spune: poţi să manifeşti compasiune faţă de un prieten, dar ca să nu suferi, nu trebuie să trăieşti tu însuţi compasiunea. Noi respingem astăzi cu totul aşa ceva, respingem ideea că putem accepta aceste lucruri fără să fim tulburaţi. Preţul de plătit pentru a deveni invulnerabil care ar fi să nu-i iubim pe oameni, e prea mare.
I. Epictet, Manualul, 26.
