226 FILOZOFIA CA MOD DE VIAŢĂ
În primul rând, amintesc un principiu pe care cred că l-am afirmat destul de clar. A considera că filozofia este un mod de viaţă, cum credeau filozofii antici, nu înseamnă că trebuie să adoptăm servil toate atitudinile şi mai ales toate vorbele filozofilor antici. Cum foarte bine a spus Nietzsche, ele sunt experiente, iar unele au reprezentat reusite, altele esecuri;
'
,
'
ele ne pot arăta ce e bine să facem, dar şi ce e bine să evităm.
Acestea fiind spuse, şi eu la rândul meu am semnalat, în comentariul meu la Manualul lui Epictet, anumite formulări care nouă ne pot părea şocante. Dar, aşa cum spuneam în acel comentariu, Manualul este un rezumat de elev, iar gândirea complet dezvoltată a lui Epictet o găsim în Diatribai. El spune: Socrate iubea sincer copiii, dar accepta şi ordinea lumii, voinţa zeilor. În primul rând, stoicul nu este o fiinţă care a devenit insensibilă în mod miraculos.
Dacă stoicul trece prin experienţa morţii copilului său sau a cuiva care-i e drag, el va resimţi în primă instanţă un şoc, va fi profund tulburat. Epictet şi ceilalţi stoici au spus-o şi au repetat-o. Acestea sunt reacţii involuntare. Dar, apoi, stoicul va trebui să-şi recapete stăpânirea de sine, nu doar în scopul de a nu suferi sau de a nu fi tulburat. Seneca spunea de altfel că nu e nici un merit în a suporta curajos ceva ce nu simţim 1 • Nu, dacă îşi recapătă stăpânirea de sine este din cauză că vrea să spună da Lumii în toată realitatea sa, chiar dacă este înfricoşătoare. Dacă acest da spus Lumii îl admirăm la Nietzsche, de ce nu l-am admira şi la stoici?
Asta nu înseamnă că pentru a fi invulnerabili nu trebuie să-i iubim pe oameni. Scopul stoicismului, s-o mai spunem o dată, nu este evitarea suferinţei.
Pe de altă parte, în ochii stoicilor, mila, compasiunea sunt patimi iraţionale. Dar trebuie să înţelegem bine că
I. Seneca, Despre constanţa înţeleptului, X 4 .
INACCEPTAB IL? 227
atunci când vorbesc despre patimi, ei nu se gândesc la un sentiment vag, ci la o bulversare profundă a inteligenţei, la o rătăcire a raţiunii. Această rătăcire nu se află în şocul afectiv involuntar resimţit în faţa evenimentului, ci în judecata falsă pe care o dăm acestui eveniment. Pentru stoici, patimile sunt judecăţi false. Când vorbesc despre milă ca patimă, ei vorbesc despre oa'meni pe care patima îi face să-şi piardă capul şi care devin incapabili să acţioneze, să-i ajute pe cei care suferă, aidoma chirurgului care, din milă, n-ar îndrăzni să opereze bolnavul de teamă să nu-i facă rău. Totuşi, stoicul admite un soi de milă care într-un sens n-ar fi o patimă. Marc Aureliu (II, 13, 3) spune că
trebuie să resimţim un soi de milă pentru cei care fac rău, căci nu ştiu ce fac. În acest caz, acest „soi de milă" nu este o patimă care ar bulversa sufletul, ci reprezintă o absenţă
a mâniei, sau chiar, o spune chiar el, o indulgenţă, o blândeţe, o răbdare, o bunăvoinţă, chiar mai eficientă decât mila-patimă. Aceste virtuţi implică respectul faţă de celălalt, în timp ce mila-patimă arată de fapt dispreţul faţă de celălalt, pentru că se presupune că acela e incapabil să suporte o suferinţă sau o dificultate. Când Epictet spune că trebuie să manifestăm compasiune faţă de un prieten, fără s-o trăim în noi înşine, el vrea să spună că nu trebuie să ne lăsăm antrenaţi în mila-pasiune care tulbură sufletul şi întunecă
raţiunea. Aşadar, ceea ce vrea să spună Epictet este că nu trebuie să ne pierdem cu firea alături de cel care suferă, ci să-l ajutăm în mod real să-şi depăşească suferinţa. În zilele noastre, când se petrece o catastrofă, sunt trimişi psihologi pentru a ajuta victimele să depăşească şocul. Aceşti psihologi nu se simt obligaţi să plângă, să-şi frângă mâinile, să urle la fel ca victimele. Ei caută să-şi ofere ajutorul fără să se lase la rândul lor antrenaţi în panică sau disperare. Cred că în
228 FILOZOFIA CA MOD DE VIAŢĂ
această perspectivă trebuie să înţelegem critica stoică a mileipasiune. De altfel, modernii înşişi s-au îndoit de valoarea sentimentului milei. Georges Friedmannn, îndemnându-se pe sine să practice exerciţii spirituale, scrie: ,,A te detaşa de milă şi de ură."
Să adăugăm că Marc Aureliu a plâns. Mai întâi, la moartea preceptorului său. Anturajul său l-a îndemnat să-şi înfrâneze manifestările vizibile ale suferinţei. Tatăl lui adoptiv, împăratul Antoninus Pius, spune aceste vorbe frumoase:
