INACCEPTABIL? 233
clipă cu privire la tot ceea ce se află în cer şi pe pământ; asta ne scuteşte să ne punem întrebarea responsabilităţii imediate a unui Dumnezeu drept şi bun în cazul cutremurelor sau al masacrării nevinovaţilor. Cu toate astea, aşa cum ne învaţă
oamenii de ştiinţă cu privire la evoluţia pământului şi a omului, trebuie să recunoaştem că există regularităţi în lume, regularităţi naturale, precum cutremurele de pământ, dar şi moartea copiilor sau recurenţe în comportamentul oamenilor.
Suntem aşadar foarte aproape să credem, asemenea anticilor, într-o ordine raţio nală a lumii. Raţională prin faptul că
putem să reperăm în ea regularităţile „legilor ':· dar nu raţională
în s ens ul că ar fi programată de o Raţiune întotdeauna bună
şi dreaptă. Aici ne despărţim de filozofii antici, de stoici şi platonicieni, care spun, înainte de Leibniz: totul este bine în cea mai bună dintre lumile posibile, sau: ceea ce s e petrece este cel mai bun lucru care se poate petrece. Când vine vorba despre
„ regularităţile antropologice ': iar ele sunt criminale, incluzând nedreptăţi, mas acre, foamete pro vo cată, sărăcie extremă a unui miliard de oameni, nu putem colabora cu bucurie la
„lucrarea Întregului ': la „ buna şi dreapta sa guvernare ': cum ne-o cer stoicii. Dimpotrivă, ni se pare că prima noastră datorie este să combatem aceste regularităţi.
Avem aici un exemplu despre cât de dificil este să discuţi o problemă atât de complexă în cadrul unei simple conversaţii.
Să lăsăm deoparte vasta problemă filozofică ce ar trebui tratată în sine: anume dacă regularităţile antropologice, adică
războiul, sărăcia, perversitatea oamenilor fac parte din ordinea lumii. Să vorbim doar despre cele la care se puteau gândi stoicii. N-aş putea explica în câteva cuvinte problema complexă a raporturilor dintre libertatea umană şi destin. S-o mai spunem o dată: stoicii considerau că răul nu există
234 FILOZOFIA CA MOD DE VIAŢĂ
decât în voinţa omului. Aşadar, pentru ei, ceea ce numiţi regularităţi antropologice nu facea parte din ordinea lumii, şi deci când vorbeau despre colaborare la lucrarea Întregului, pentru ei asta însemna să se recunoască pe ei înşişi drept o parte a universului, drept o parte care, prin existenţa ei, contribuie după puteri la mişcarea generală a universului. Nu se pune aşadar problema de a consimţi la răul moral, deci la nedreptăţi, la exploatarea omului de către om, acestea trebuie combătute. În paranteză, să spunem că Marc Aureliu se loveşte, fară s-o poată rezolva, la fel cum o vor face creştinii mai târziu, de problema răului „necesar" al războiului.
Nu ezită să-l numească tâlhar (X, 10, I), deci să se numească
pe sine tâlhar, pe el care capturează un sarmat (popor cu care se afla în război) . În orice caz, dacă trebuie să acţionăm în serviciul comunităţii umane, să ne opunem acţiunilor rele ale oamenilor. Dar dacă acţiunea împotriva răului eşuează, stoicul este obligat să recunoască realitatea aşa cum este ea, de exemplu, să spunem, masacrul care a fost săvârşit.
El trebuie atunci să încerce să se aşeze în faţa acestei noi situatii pentru a-si orienta altfel actiunea. Dacă a aJ·uns să
'
'
'
fie complet lipsit de putere, nu trebuie să se revolte inutil împotriva destinului, ci să creadă (VIII, 35) că Natura şi Raţiunea universală, care par să fi suferit aici un eşec, de vreme ce răul pare să triumfe, vor fi capabile să întoarcă
în favoarea lor obstacolele întâlnite în cale. A crede asta înseamnă să crezi în triumful final al Raţiunii în Lume.
Unii dintre contemporanii noştri au crezut sau cred încă
în această putere a Raţiunii, alţii nu. Cu siguranţă era la fel şi pe vremea lui Marc Aureliu.
Cred că vă înşelaţi când identificaţi formula lui Epictet (Manualul, 8): ,,Să vrei ca ceea ce se întâmplă să se întâmple aşa cum se întâmplă" cu formule de genul: dacă ceva s-a
