IO
PREZENTUL DOAR NE ESTE FERICIRE
JEANNIE CARLIER Dintre atitudinile lăuntrice şi exerciţiile spirituale ale filozofiei antice, care sunt cele pe care le preferaţi şi pe care, poate, le practicaţi?
PIERRE HADOT Aş spune că subiectul care m-a impresionat cel mai mult, încă din tinereţe, datorită lecturilor mele, iar apoi din cauza diferitelor operaţii chirurgicale la care am fost supus (am fost anesteziat de foarte multe ori), este tema meditaţiei asupra morţii. Nu că aş fi obsedat de gândul mor
ţii; dar întotdeauna m-a uimit faptul că gândul morţii ne ajută să trăim mai bine. Să trăim ca şi cum ar fi ultima noastră zi, ultima noastră oră. O astfel de atitudine pretinde o completă conversie a atenţiei. Să nu ne mai proiectăm în viitor, ci să considerăm în ea însăşi şi pentru ea însăşi acţiunea pe care o facem, să nu mai privim lumea ca fiind doar cadrul acţiunii noastre, ci s-o privim în ea însăşi şi pentru ea însăşi. Această atitudine are în acelaşi timp o valoare existenţială şi o valoare etică. Ea ne permite în primul rând să devenim conştienţi de valoarea infinită a momentului prezent, de valoarea infinită a momentelor zilei de azi, dar şi de valoarea infinită a momentelor de mâine, pe care o vom întâmpina cu recunoştinţă ca pe o nesperată oportunitate.
Dar ea ne permite totodată să devenim conştienţi de
PREZENTUL DOAR NE ESTE FERICIRE 239
gravitatea fiecărui moment al vieţii. Să facem ceea ce facem de obicei, dar nu aşa cum facem de obicei, ci dimpotrivă, ca şi cum am face respectivul lucru pentru prima dată, descoperind tot ce implică respectiva acţiune ca să fie bine fâcută. Există undeva la Peguy un pasaj unde ne spune o vorbă pe care ar fi rostit-o în copilăria sa sfântul Alois de Gonzaga (care era citată în cursurile de morală din copilăria mea şi care mă surprindea mult). Alois de Gonzaga fusese întrebat ce-ar face dacă i s-ar spune că va muri într-o oră.
Răspunsul lui: aş continua să mă joc cu mingea. El recunoştea astfel că putem să dăm o valoare într-un fel absolută
fiecărei clipe a vieţii, oricât de banală, oricât de umilă ar fi.
Ceea ce contează nu este ce facem, ci cum facem. Gândul morţii m-a condus aşadar la acest exerciţiu de concentrare asupra prezentului, pe care-l recomandă atât epicurienii, cât şi stoicii.
Dar cum se împacă această concentrare asupra prezentului cu imperativele acţiunii, care implică întotdeauna o finalitate, aşadar o orientare spre viitor?
Trebuie să precizăm în primul rând că această concentrare asupra prezentului implică o dublă eliberare: de povara trecutului şi de teama de viitor. Asta nu înseamnă că viaţa devine în vreun fel instantanee, rară să se mai lege în prezent ceea ce a fost cu ceea ce va fi. Dar, tocmai, această concentrare asupra prezentului este o concentrare asupra a ceea ce putem face în mod real: nu mai putem schimba nimic din trecut, nu putem acţiona nici asupra a ceea ce nu există
încă. Prezentul este singurul moment în care putem acţiona.
Concentrarea asupra prezentului e aşadar o exigenţă a acţiunii. Prezentul nu e aici o clipă matematică şi infinitezimală, el este de pildă durata în care se desfâşoară acţiunea, durata
240 FILOZOFIA CA MOD DE VIAŢĂ
frazei pe care o pronunţăm, a mişcării pe care o executăm sau a melodiei pe care o auzim.
Vă place să citaţi aceste versuri din Faust II de Goethe, căruia i-aţi consacrat un articol- ,,N-arunci 'napoi, 'nainte vreo privire; prezentul doar ne este fericire. " 1 Cum s e poate spune că doar prezentul este fericirea noastră?
Mă bucur că pomeniţi de asta, din două motive. În primul rând, pentru că trimiterea la Goethe ne face să înţelegem că aceste exerciţii spirituale au o istorie literară care rămâne să fie scrisă. Mi-a plăcut întotdeauna această maximă a lui Vauvenargues 2: ,,O carte cu totul nouă şi originală ar fi una care ne-ar face să iubim vechi adevăruri." Aceste vechi adevăruri sunt cele care reapar în toate epocile, şi în a noastră, pentru că au fost trăite atât de puternic în trecut, încât continuă să ne marcheze inconştientul, şi pentru că
renasc mereu pe măsură ce generaţiile refac experienţa vieţii.
