în această clipă se întâlnesc în chip magic un bărbat din Evul Mediu şi o femeie din Antichitatea arhaică, Elena.
De aceea, când Faust îi spune Elenei: nu privi nici spre trecut, nici spre viitor, menţine-te în prezent, el face aluzie la situaţia celor doi iubiţi. Elena, de fapt, nu poate decât să fie înspăimântată de lipsa de legătură dintre trecutul ei si
' întâlnirea cu Faust si
' nelinistită
'
cu privire la posibilitatea
viitorului unei legături, am putea spune atât de artificiale.
Ceea ce vrea să spună Faust este până la urmă: ,,Nu te gândi, nu reflecta la trecut şi la viitor, profită de ocazia prezentă, iubeşte!" Pe de altă parte, din perspectiva tragediei lui Faust, ne putem întreba dacă această frumoasă Clipă nu corespunde cu „Clipa" despre care e vorba la începutul operei, atunci când Faust spune, încheind pactul cu diavolul:
„Dacă-i voi zice clipei repezi: / Frumoasă eşti! nu trece-n zbor! / În fiare-atunci poţi să mă lepezi. " 1 Nici aici nu-i vorba de-o clipă oarecare, ci despre o clipă de o fericire ieşită
din comun, de un fel de încununare a existenţei, şi tocmai întâlnirea cu Elena este această clipă atât de frumoasă despre care vorbeşte Faust. De aceea ne-am putea întreba totodată
din ce motiv Mefisto, auzindu-l pe Faust că-i spune Elenei:
,,prezentul doar ne este fericire", nu-l înhaţă pe Faust, conform pactului. Poate pentru că Faust nu repetă cuvânt cu cuvânt ce a spus şi, mai ales, pentru că nu-i cere clipei să
se oprească, căci vrea să trăiască în viitor cu Elena. În orice caz, în toată tragedia, exceptând în scurta scenă cu Elena şi în scena finală, Faust ştie să se bucure de prezent, oricare ar fi acesta. El este devorat de dorinţe insaţiabile, de atracţia viitorului. În ochii lui Goethe, el este un om modern. Dar filozofii din Antichitate nu le reproşau şi ei contemporanilor I. Goethe, Faust I, trad. rom. cit., p. 92.
PREZENTUL DOAR NE ESTE FERICIRE 243
lor că sunt devoraţi de dorinţe insaţiabile? Goethe îşi reprezintă omul antic într-un mod idilic, când afirmă că
cei din vechime ştiau să trăiască în prezent. Ar fi trebuit să
spună că doar câţiva filozofi se străduiau s-o facă.
În orice caz, exerciţiul concentrării asupra prezentului nu constă în a şti să ne bucurăm de o clipă fericită, atunci când aceasta se prezintă, de unul din acele momente perfecte despre care vorbeşte Sartre în Greaţa, ci constă în a şti să
recunoşti valoarea infinită a fiecărui moment. De fapt, ăsta e un lucru foarte dificil, dar, pe cât putem, e bine să redevenim conştienţi de această bogăţie a clipei prezente.
Ce înţelegeţi prin bogăţia clipei sau a momentului prezent?
Această bogăţie este ceea ce noi îi dăm, ceea ce noi trebuie să-i dăm, datorită unei transformări a relaţiei noastre cu timpul. În mod obişnuit, viaţa noastră este mereu neîncheiată
în sensul cel mai tare al cuvântului, pentru că ne proiectăm toate speranţele, toate aspiraţiile, toată atenţia noastră în viitor, spunându-ne că vom fi fericiţi atunci când vom atinge un scop sau altul: ne temem câtă vreme scopul nu este atins, iar dacă îl atingem, nu ne mai interesează şi continuăm să fugim după altceva. Noi nu trăim, ci sperăm să
trăim, aşteptăm să trăim. Stoicii şi epicurienii ne invită
atunci să realizăm o convertire totală a relaţiei noastre cu timpul. Să trăim în singurul moment în care trăim, adică
în prezent, să nu trăim în viitor, ci dimpotrivă, ca şi cum n-ar exista viitor, ca şi cum n-am avea decât această zi, decât acest moment pentru a trăi, să-l trăim atunci cât mai bine cu putinţă, ca şi cum ar fi - aşa cum am spus - ultima zi, ultimul moment al vieţii noastre, în raportul nostru faţă de noi însine
'
si
' fată de cei care ne înconJ·oară. Nu e vorba aici
'
de o falsă tragedie, care ar fi ridicolă, ci de un mijloc de a
