' si
' nu oferim afectiune
'
decât unui mic număr de
persoane care ne sunt cele mai apropiate. Este de datoria noastră să ieşim din aceste limite strâmte şi să ne deschidem inima către toate fiinţele vii şi către întreaga natură în măreţia ei. Nimeni nu e capabil să atingă pe deplin acest scop, dar eforturile noastre în această direcţie contribuie la eliberarea noastră şi la atingerea unei stări de siguranţă
interioară." Tocmai perspectiva de sus este cea care-i permite omului să-şi depăşească limitele, care resituează omenirea în Întreg şi care, în acelaşi timp, facându-ne să devenim conştienţi de faptul că suntem părţi ale un Întreg, ne determină să ne deschidem inimile faţă de toate fiinţele vii.
To tul este stoic în acest text, chiar şi ideea caracterului inaccesibil al înţelepciunii. Este el cu adevărat al lui Einstein?
L-am căutat, împreună cu Michael Chase, ani de-a rândul în operele publicate ale lui Einstein. Imposibil de găsit.
Poate se ascunde într-o scrisoare? El corespunde de fapt destul de bine cu ideile marelui savant, care a scris de pildă
că, pentru a cunoaşte valoarea autentică a unui om, trebuie
PREZENTUL DOAR NE ESTE FERICIRE 249
să ne întrebăm în ce măsură şi în ce scop s-a eliberat de eul său 1. În orice caz, în textul pe care l-am citat se vede legătura strânsă dintre, pe de o parte, trecerea de la o viziune parţială
la o viziune universală şi, pe de altă parte, conştientizarea datoriei de a ne pune în slujba comunităţii umane.
Această grijă faţă de comunitatea umană se găseşte în toate şcolile de filozofie antică sau este proprie stoicilor?
O găsim deja în tentativele de reformă politică ale lui Platon la Siracuza. Există apoi un progres la Epicur care, în viaţa şcolii sale, nu face distincţie Între oamenii liberi şi sclavi.
De fapt, se pare că ideea de neam omenesc nu apare decât la stoici, în măsura în care ei extind conceptul de cetate la comunitatea fiinţelor raţionale. Ce este omul? întreabă Epictet (II, 5, 26) şi răspunde: o parte dintr-o cetate, adică din marea cetate, cea a zeilor şi a oamenilor, şi din mica cetate, cea care nu e decât imaginea cetăţii universale.
Textul stoic cel mai hotărâtor, în care este recunoscută
remarcabila demnitate a oricărui om şi care implică ideea de drepturi ale omului, îi aparţine lui Seneca. Într-o scrisoare către Luciliu (95, 33), el critică spectacolele de circ în care ajungeau să fie omorâţi, drept pedeapsă pentru crimele lor, oameni goi şi dezarmaţi şi foloseşte legat de aceasta expresia „omul este lucru sacru pentru om", cu privire la oameni, să nu uităm, considerati
' criminali. Asadar,
,
omul ca om este
lucru sacru pentru om. Pentru cineva din Antichitate, cuvântul „sacru" este încărcat cu o valoare religioasă. Epictet, în ce-l priveşte, va vorbi despre sclavi ca fiind „fii ai lui Dumnezeu".
I. Einstein, Comment je vois l'univers, Flammarion, Champs Flammarion, Paris, 1979, p. II.
