254 FILOZOFIA CA MOD DE VIAŢĂ
un miracol." La începutul secolului al XIX-lea, îl avem iarăşi pe Goethe, cel din Faust II, de pildă în cântul lui Lynceu:
,,Eu văd în orice lucru veşmântul cel etern." Şi, mai recent, alături de mulţi alţii, Rilke (,,A fi aici, pe pământ, e o splendoare") şi Wittgenstein, care spunea că experienţa sa cea mai reprezentativă era minunarea în faţa existenţei lumii.
Nu sunt aşadar singurul care se minunează în faţa existenţei lumii. Dar mă reţine un scrupul: acest veşmânt despre care vorbeşte Lynceu nu este oare un văl somptuos care ascunde oroarea, oroarea luptei pentru existenţă, a acestor animale, dar şi a acestor oameni care se sfâşie cu sălbăticie?
Existenţa nu e oare rezultatul unei lupte nemiloase ale părţilor naturii unele împotriva altora? Stoicii ne spun că
trebuie să vedem natura aşa cum este, independent de reprezentările noastre antropomorfice. Există ceva adevărat în această rigoare. Anumite filme despre natură, în care vedem fiarele sălbatice devorându-şi prada, implică faptul că până la urmă această oroare este o splendoare. Deja Aristotel se mira, întrebându-se de ce suntem oripilaţi de lucrurile terifiante sau monstruoase pe care le vedem în natură, în timp ce le admirăm în operele de artă. Unui adevărat cunoscător al Naturii trebuie să-i placă inclusiv aspectele respingătoare. În toate lucrările Naturii, spunea el, există
ceva minunat.
Dar miliardelor de oameni care suferă şi trăiesc în mizerie, existenţa în lume nu poate să le apară ca un lucru minunat.
Aceste lucruri sunt frumoase la privit, spunea Schopenhauer, dar să fii unul dintre ele este cu totul altceva. Viata filozofică
constă în curajul da a-ţi asuma conştient tocmai faptul de a fi unul dintre ele. Unii oameni, uneori foarte simpli şi foarte
„obişnuiţi", cum remarca Montaigne, au acest curaj şi ajung astfel să ducă o viaţă filozofică. Chiar şi atunci când suferă
PREZENTUL DOAR NE ESTE FERICIRE 255
şi se găsesc într-o situaţie disperată, reuşesc să privească
existenţa în lume ca pe ceva splendid. După o conferinţă
ţinută la Montreal, un participant mi-a spus că ar trebui să
citesc scrisorile din închisoare ale Rosei Luxemburg, pentru că se află acolo anumite informaţii asemănătoare cu cele din prezentarea mea. Am citit scrisorile care datează din timpul captivităţii ei din 1917-1918 (avea să fie asasinată
în 1919), şi în aproape fiecare scrisoare am găsit un imn închinat frumuseţii lumii. Ea admiră cerul, norii, florile, păsările şi scrie: ,,În faţa unui astfel de cer, cum putem fi răi sau meschini?" Şi apoi îl avem pe acest erou, Soljeniţîn, descriindu-i, în Primul cerc, sentimentele de prizonier, lungit pe pat şi fixând plafonul degradat: ,,Pura bucurie de a exista mă face să tremur."
În definitiv, lumea este poate splendidă, adesea e atroce, dar e mereu enigmatică. Admiraţia poate deveni uimire, stupefacţie, chiar înfricoşare. Lucreţiu, vorbind despre viziunea naturii pe care i-a revelat-o Epicur, exclamă: ,,În faţa acestui spectacol mă cuprinde un fel de plăcere divină şi un fior de teamă." Sunt cele două componente ale relaţiei noastre cu lumea, în acelaşi timp plăcere divină şi groază.
Dar acest text este, din câte ştiu, singurul din Antichitate care face aluzie la această dimensiune a experienţei noastre.
Poate ar trebui adăugată şi stupefacţia lui Seneca despre care am vorbit. Acest fior de teamă anunţă, în orice caz, fiorul sacru resimţit de om, potrivit lui Faust al lui Goethe, în faţa caracterului enigmatic al realităţii, fior sacru care, spune el, este „cea mai bună parte din om", fiindcă este o intensificare a conştiinţei pe care o avem despre lume. Modernii, adică
Schelling, Goethe, Nietzsche, Hugo von Hofmannsthal, Rilke (în prima sa Elegie: ,,Căci frumosul nu este decât începutul cumplitului"), ca şi Merleau-Ponty, au exprimat
256 FILOZOFIA CA MOD DE VIAŢĂ
