252 FILOZOFIA CA MOD DE VIAŢĂ
un rar exemplu de atenţie îndreptată către cetăţeni umili.
Puţini împăraţi s-ar fi interesat de ceva care pentru ei era un detaliu nesemnificativ.
Cred că vom fi de acord să admitem că această grijă faţă de comunitatea umană este, dintre atitudinile spirituale recomandate de s toici, cea care păstrează cea mai mare valoare pentru noi.
Da, însemnările lui Marc Aureliu din cartea sa sunt foarte preţioase. Există în sfaturile pe care împăratul şi le dă lui însuşi o extraordinară luciditate în decelarea tuturor pericolelor care-l pândesc pe omul de acţiune. Trebuie să avem grijă să-i respectăm pe ceilalţi, să rămânem perfect imparţiali, să nu urmărim nici un avantaj personal, să facem binele rară
a fi conştienţi de asta, să nu ne ataşăm egoist de acţiunea noastră, să acceptăm sfaturile celorlalţi. Toate aceste observaţii continuă să fie valoroase şi azi.
Într-un mod mai general, această grijă faţă de comunitatea umană este o dimensiune esenţială a gândirii şi a vieţii filozofice. Socrate, în Apologia lui Platon, insistă mult asupra faptului că-şi neglijează toate interesele personale pentru a se ocupa doar de alţii. Evident, am putea spune că nu se ocupa decât de suflete. Dar în Antichitate au existat oameni de stat filozofi care, asemenea lui Tiberius Gracchus sau Quintus Mucius Scaevola, s-au preocupat de bunăstarea oamenilor şi în special a săracilor.
Din această perspectivă, aş spune că, în zilele noastre, orice acţiune orientată înspre uşurarea mizeriei, suferinţei, bolii, şi orice acţiune politică inspirată de motive etice, aşa cum o defineşte Vaclav Havel' scriind: ,,Singura politică
demnă de acest nume, şi de altfel singura pe care consimt r. Vaclav Havel, Meditations dete, Paris, 1992, p. 137.
PREZENTUL DOAR NE ESTE FERICIRE 253
s-o practic, este politica pusă în slujba aproapelui, în slujba comunitătii"
' , toate aceste actiuni
'
pot fi asadar
'
considerate
ca filozofice, în cel mai tare şi mai nobil sens al cuvântului.
O ultimă temă revine foarte frecvent în lucrările dumneavoastră, e vorba despre uluirea în faţa splendorii existenţei şi a universului. Cred că şi aici este o atitudine a filozofilor antici pe care încă o consideraţi vie.
Îmi dati
' ocazia acum să revin la această idee la care tocmai ce am racut aluzie: a trăi în momentul prezent înseamnă
să trăieşti ca şi cum ai vedea lumea pentru ultima dată, dar şi pentru prima dată. Străduinţa de a vedea lumea ca pentru întâia oară înseamnă renunţarea la viziunea convenţională
şi obişnuită pe care o avem despre lucruri, regăsirea unei viziuni brute, naive, a realităţii, înseamnă să-ţi dai seama atunci de splendoarea lumii, care ne scapă în mod obişnuit.
Asta se străduieşte să facă Lucreţiu când spune că, dacă
spectacolul lumii ar apărea brusc şi inopinat în faţa privirilor noastre, imaginaţia umană ar fi incapabilă să conceapă ceva mai minunat. Şi Seneca vorbeşte despre stupefacţia care îl izbeşte când priveşte lumea, această lume, spune el, pe care de multe ori mi se întâmplă s-o privesc ca şi cum aş vedea-o pentru prima dată. 1
Regăsim această stupefacţie, această minunare în faţa miracolului nemaivăzut al existenţei lumii într-o bună parte din literatura noastră occidentală. În secolul al XVII-lea există admirabilele Poeme ale Fericirii de Thomas Traherne, pe care Jean Wahl a racut efortul să le traducă, în special un poem numit Minunare: ,,Tot ce vedeam îmi apărea ca I. Lucreţiu, De rerum natura, II, 1023; Seneca, Scrisori către Luciliu, 64, 6.
